Autor: Ambasador (p) Prof. univ. dr. Ion M. ANGHEL
Anul apariţiei: 2018
Nr. pagini: 188 pagini
ISBN: 978-606-8636-46-7
Domeniu: Istorie
Disponibilitate: La cerere (25 lei)
Despre carte:
Există – în opinia noastră – temeiuri indiscutabil de solide, precum și deplina legitimitate de a le putea invoca și reaminti public, mai ales acum, când cu profund respect și recunoștință, sărbătorim Centenarul Marii Uniri, dar și motive impardonabile care, pentru nimic în lume nu pot fi admise, spre a bloca ori a le face uitate de către guvernanți vremelnici, pentru a fi publicate textele – in extenso, ale Tratatului de pace cu Ungaria (Trianon, 4 iunie 1920) și ale Tratatului privitor la Unirea Basarabiei cu România (Paris, 28 octombrie 1920); avem, într-un mod cât se poate de clar, acea legitima ratio, un imperatum care ni se impune în chip inexorabil, ca o datorie ce ne revine în mod peremptoriu, față de cei care s-au jertfit, pentru ca noi, cei de astăzi, să putem supraviețui ca națiune română, iar acest lucru este valabil atât în ceea ce-l privește pe primul cât și cel de-al doilea document de mai sus; sunt comandamente naționale imperative – pecetluite cu sângele vărsat al strămoșilor noștri, care nu pot fi ignorate și nesocotite, ori puse în discuție, amânate sau neantificate, sub pretexte de tot felul, de tertipuri – toate acestea fiind făcute pe seama românilor, iar urmașii noștri le vor sancționa așa cum se cuvine.
Ambele tratate sunt esențiale pentru fundamentarea existenței națiunii române și destinul urmașilor noștri. Dacă Transilvania este integrată – așa cum este firesc – în teritoriul României, ca parte a acesteia și trebuie să fie păstrată pentru veșnicie, cu orice preț, Basarabia și Bucovina de Nord se află, încă, desprinse de România – Basarabia pare a fi parcurs, până acum, doar prima fază din 1918, ea formând un stat independent – ceea ce este de salutat, fără a fi făcut însă și pasul următor, de a se fi reunit cu Țara, și trebuie să revină la România, acolo unde îi este locul, după toate regulile.
Primul dintre cele două documente internaționale – Tratatul de pace cu Ungaria, este valid din punctul de vedere al regulilor în materie, el având deplină legitimitate și se aplică ca atare, de un secol, în ciuda disperată a iredentiștilor, dispozițiile acestuia cerându-se a fi invocate fără ezitare sau complexe și apărate cu fermitate, de către cei care mai sunt români cu adevărat și își iubesc țara, cu orice preț, împotriva oricărei nesăbuințe de a fi pusă în discuție valoarea acestuia; al doilea document – Tratatul privitor la Unirea Basarabiei cu România, există – evocând speranța pusă în el și așteaptă de mult, să fie pus în aplicare, după ce, atâta amar de vreme, a fost blocat de colosul nostru vecin de la Răsărit.
Reglementând și statuând asupra celor mai bântuite dintre hotarele noastre, după ce trecuse peste noi valul năvălirilor barbare[1] venite dinspre Asia, peste Nistru și chiar dincoace de Prut, precum și cele dinspre pustă, peste Tisa, spre curbura internă a Carpaților, trebuie să ajungem a conștientiza faptul că dispunem de aceste două documente solide de fundamentală valoare, pe care să le evocăm prompt și să ne folosim de ele, fără complexe, ambele constituind temeiuri internaționale doveditoare și irefutabile, care ne confirmă legitimitatea noastră pe aceste meleaguri.
- În întreprinderea acestei acțiuni ce mi-am propus-o, de a publica textele documentelor menționate mai sus, pornesc de la un fapt care mi se pare a fi cât se poate de clar și notoriu, de elementar pentru orice rațiune umană având abordarea matură din secolul nostru – anume, faptul că dintre toate relațiile pe care România le are cu alte state ale lumii, cele mai importante sunt și rămân cele de vecinătate cu Ungaria, dar și că acestea trebuie să se desfășoare în conformitate cu reglementările existente, în interes reciproc și armonie, precum și cu bună credință; ne place sau nu, acesta este un fapt – o realitate, indiferent de explicațiile ce s-ar da, anume că împrejurările istorice (sau și mai exact, situația ce a fost creată, atunci când au năvălit peste românii care trăiau în această regiune – Transilvania, cei care aveau să-i subjuge și să-i asuprească timp de secole) sunt cele care au creat o situație ce există în mod efectiv, iar elementarul bun simț dictează ca, de la acest fapt, să pornim în orice abordare – să conviețuim în termeni și condiții rezonabile, ca popoare care, aflându-ne în secolul XXI, ne respectăm în mod reciproc, fără ca unul să-și aroga dreptul de a fi stăpânul celuilalt, acesta fiind singura soluție rezonabilă – responsabilă. Ca atare, dacă Ungaria dorește cu adevărat și în mod sincer, să acorde sprijin persoanelor de etnie maghiară – care sunt cetățeni ai României și trebuie să rămână loiali acesteia, ar trebui să întrețină relații cordiale cu România și nu să se folosească de această populație în alte scopuri, abținându-se de la actele de incitare a acestora, împotriva României; să întrețină, deci, relații corecte, pentru că relațiile de prietenie dintre cele două state reprezintă modalitatea ideală, pentru ca interesele acestei populații minoritare să fie luate în considerare, în modul cuvenit – degrevat de suspiciuni, frecușuri și neînțelegeri; etnicii maghiari vor fi principalii beneficiari ai prieteniei româno-ungare, iar Ungaria, la rândul ei, să-și limiteze pretențiile doar la ceea ce oferă și ea altor minorități, de pe teritoriul ei. România este interesată, desigur, să aibă asemenea relații corecte – decente, pentru că o stare normală în societatea ei este în beneficiul tuturor cetățenilor săi, indiferent de etnia lor.
- Pe de altă parte, este de menționat, dar totodată și de subliniat – de atenționat și de avertizat chiar, pe cei care nu par a nu înțelege încă, în ce secol ne aflăm și nu vor să vadă realitatea – pe incapabilii care nu fac un efort, spre a nu uita că abuzul și nedreptatea nu pot fi continuate la infinit – toate au o limită, în ceea ce privește faptul că acest document internațional Tratatul de la Trianon, reprezintă pentru noi, însuși actul de consacrare a dreptății, cel care atestă realizarea mărețului eveniment – Marea Unire – și de constatare a înfăptuirii României Mari; constituie temeiul juridico-politic de încoronare a procesului care ne-a dus la înfăptuirea României întregite, o acțiune acceptată și consfințită de către Conferința de pace de la Paris, iar fără Transilvania alăturată României, dimensiunile statului nostru s-ar fi redus, la Vechiul Regat – ceea ce nu concorda cu situația de fapt ce trebuia corectată și ar fi continuat să fie împotriva dreptății.
Dintre toate tratatele încheiate de către România, Tratatul de la Trianon rămâne și nu are cum să fie altfel, decât cel mai important pentru noi – fundamental chiar, pentru că tocmai prin acest document ne aflăm în normalitate, când se certifică legitimitatea existenței României în această formă – pe care au aprobat-o și Marile Puteri, la vremea respectivă. Tratatul de la Trianon semnifică apartenența Transilvaniei – așa cum este firesc și legitim, la România, dar pentru Ungaria – așezată abia acum în postura ce i se cuvenea, după cea mai elementară rațiune, nu reprezintă mai mult decât o zonă cu care ea se învecinează; întrucât aici se află o populație de etnie maghiară, Ungaria nu are de ales decât adoptarea unei atitudini rezonabile, dacă îi pasă cu adevărat de aceasta. Dar timp de un secol, recurgând la orice mijloace și cu orice preț, întreține disputa cu privire la acest tratat, făcându-se din el un element care a umbrit, a blocat și contorsionat niște relații care ar fi trebuit să rămână de adevărată bună vecinătate; acesta este rezultatul unei politici revanșarde practicate de Ungaria, față de un stat pașnic, care este România și cu care este în interesul ei să se înțeleagă și să coopereze în mod loial.
Contestarea continuă și fără noimă a acestui document, când este clară lipsa de temei și de perspectivă, constituie un obstacol absurd și dăunător pentru toți – părțile în cauză, dar și pentru comunitatea internațională, în menținerea unor relații normale.
În pofida acestei noi realități create și apoi legitimate, în urma deciziilor adoptate la Conferința de pace și a actelor juridice încheiate în cursul acesteia – când au fost înlăturate nedreptățile impuse și menținute cu forța, timp de veacuri, fiind, în sfârșit, instaurată noua ordine rațională și morală, iredentismul unguresc și apetitul incorigibil, de acaparare, de răsturnare a situațiilor ce-i deveniseră neconvenabile – o obsesie irațională și păguboasă, în egală măsură atât pentru România cât și pentru Ungaria, nu a încetat totuși, persistând bezmetic și fără nicio noimă, nici după trecerea unui secol (vezi acțiunile Ungariei – mai mult sau mai puțin fățișe, ale emigrației maghiare și procesiunea cu drapelul în bernă, arborat an de an).
Lăsând deoparte, dictatul – ce arbitrar și brutal ne-a fost impus la Viena (august 1940), de către criminalii vremii Ribbentrop și Ciano – când întregul cortegiu de acțiuni barbare și bestialități revărsate asupra românilor nu vor putea fi niciodată, șterse din memoria urmașilor acelor victime, menționăm ca fiind irațională și vetustă – în afara timpului și de rea credință, pretenția ridicolă și nesăbuită a unui stat de a pretinde să i se permită a stăpâni teritoriul în care populația majoritară de pe acesta, să nu-i fi aparținut ca neam, niciodată statului respectiv, ce are un iz de imperialism și apare ca o întoarcere la secolele care au rămas în urmă, descalificându-i pe acești rătăciți în istorie, promotorii unei asemenea politici, de mult condamnate de omenire; nimeni nu are dreptul să invalideze regulile.
Iar dacă nici după un veac de la încetarea anacronicei și nedreptei orânduiri de subjugare a românilor și de la înlăturarea acesteia, prin realizarea României Mari, vecinii noștri nu au reușit să se dezmeticească, din pofta lor obsesivă de reluare a oprimării tiranice a altor popoare, ei crezându-se încă în Evul mediu; nu au ajuns să înțeleagă ceea ce s-a întâmplat în decursul acestui secol, cu toate că aveau prilejul să o facă și ar fi fost necesar să-și dea seama și ei că încearcă în zadar, să oprească ori să dea un alt curs istoriei, nemanifestând, astfel, nici un dram de realism, o conduită normală și de echitate – acel minimum minimorum care, indiferent de încrâncenare, trebuie neapărat să existe în orice politică externă și în relațiile dintre state; să înțeleagă prezentul, resemnându-se cu ceea ce reprezintă normalul și doar dreptatea ce li se cuvine; dar ei nu se pot încă, debarasa de această maladie obsesivă, încercând orice – ultra, spre a readuce în starea de robie de neconceput, în care a ținut timp de secole, majoritatea locuitorilor din Transilvania; când, sub diferite forme, dar cu o încăpățânare demnă de cauze mai bune – mai evoluate și umane, revanșa și nu scuza ori reparația, par să fie singurul lor ideal – unul absurd și nelegitim, cu întreaga încărcătură de ură, defăimări, tensiuni, amenințări practicate, o sete de răzbunare – dușmănie împotriva României, producând astfel o stare de instabilitate în zonă, este cazul – în opinia noastră – să i se dea o replică corespunzătoare unei asemenea atitudini de neadmis, reproducând integral textul tratatului, care îi neagă fără drept de apel pretențiile aiuritoare și absurde, spre a risipi ceața prin care orbecăie și a pune capăt incertitudinilor despre ceea ce, în mod clar, există și înceta cu deformările și echivocul prin care se urmărește inducerea în eroare despre ceea ce se află în vigoare, ca reglementare și obligativitate, punând, astfel, capăt unor tendințe nelalocul lor și tonului agresiv prin care se întrețin suspiciuni, împiedicându-se instaurarea bunei înțelegeri și a colaborării care ar trebui să existe între două state membre ale Uniunii Europene.
La urma urmei, est modus in rebus, sunt certi denique fines!
- Există un principiu din dreptul canonic, cu o aplicație generală, potrivit căruia cine tace, nu dezminte și nici nu respinge ceea ce i se impută, înseamnă că recunoaște în mod implicit ceea ce se spune despre el – qui tacet, consentire videtur. Dacă reprezentanții noștri nu știu acest lucru, să mai pună mâna pe carte, ca să nu rămână ignoranți, iar calificați fiind, să-și poată în modul cuvenit îndeplini misiunea pe care nu există să și-o revendice; dar, dacă tac în mod deliberat, atunci este vorba despre cu totul altceva, adică lipsa de reacție la învinuire, generează îndoieli, confuzie și suspiciunea că afirmația ar fi adevărată; oricum, îl încurajează pe cel care face afirmația, invitându-l să continue și să insiste, deoarece arată că cei în cauză ar subscrie la pretențiile Ungariei sau, în orice caz, lasă a se înțelege ori se poate deduce un asemenea lucru; dar mai contează și dramul de demnitate a unei națiuni, ce nu poate fi la discreția oricui și nici negociată, pentru elementara rațiune că nu putem accepta învinuiri nefondate ori să fim terfeliți pe nedrept, în continuare; lipsa unei replici – nepunerea la punct, echivalează cu recunoașterea tacită a susținerilor făcute, o sugerează chiar, iar o asemenea atitudine este impardonabilă, dacă nu chiar periculoasă; decidenții noștri trebuie să înțeleagă că nu trebuie să faciliteze a asemenea tentativă, devenind părtași la comiterea unor asemenea acte împotriva propriei lor țări.
România se vede obligată, neavând cum să evite o asemenea replică explicită, iar fără nicio notă de ezitare, să demonstreze cu un răspuns direct la obiect, că totul este cât se poate de clar și că are la baza existenței sale, un temei legal solid și indiscutabil, arătând totodată și cine este acel stat care, persistând în pretențiile sale, nejustificate și nesăbuite, apelează la tot felul de malversațiuni și ajunge să impună o notă de răceală, suspiciune și neîncredere, tulburând desfășurarea normală a raporturilor dintre două state vecine , cu reflexe destabilizatoare în întreaga zonă. O replică față de campania deșănțată și fără vreun temei, reprezintă un gest normal și o mișcare justificată, de a aduce lucrurile pe făgașul lor corect, bazat pe respect și bună credință. Evitând replica, oferim motive spre a lăsa să se înțeleagă că ne îndoim de dreptatea pe care o avem sau că am fi chiar lași, iar afirmațiile necombătute generează o impresie generală de achiesare; mai mult, atitudinea evazivă încurajează continuarea unei stări de confuzie, care ne pune într-o situație dezavantajoasă.
– În ceea ce privește Basarabia și Nordul Bucovinei – teritoriul pe care românii au fost, tot timpul, majoritari, dar supuși unei crunte stăpâniri străine, acea parte din România care ne-a fost luată cu japca și ținută cu forța, în împilare – o teribilă teroare asiatică și supusă unui proces crud de rusificare, este trist să constatăm acum, la momentul Centenarului României Mari, că nici după destrămarea închisorii popoarelor – fosta URSS, guvernele ce s-au succedat la București n-au făcut nimic substanțial, pentru revenirea acestor ținuturi la România Mare, deși blocajul menținut cu forța de Rusia, a încetat cu un sfert de veac în urmă; deplâng și atrag atenția că există o răspundere moral-politică, pentru faptul că România nu are încă un plan de refacere a unității sale naționale – pare că nici nu ar vrea să se constate existența unei asemenea acțiuni și pentru că șansele care existau nu au fost folosite, cu abilitatea și nici cu tragerea de inimă pe care o impunea obligația care este proprie unui ideal național, rămânând, totuși, la convingerea că acest lucru se va rezolva, până la urmă – calendele grecești!? O asemenea atitudine de pasivitate descurajantă trădează însă ezitare – poate nu sunt convinși, dacă nu chiar indiferență, arătând că guvernanților noștri nu le prea pasă, că se complac în această situație sau mai curând mimează, decât acționează cu adevărat[2].
Nu mai puțin, am fost martorii unor procese de reunificare națională – în cazul „națiunilor multinaționale” , ce au avut loc în lume (vezi cazul RFG, Vietnam ș.a.), dar nu s-a întâmplat la fel și în cazul României, și nici nu pare să-i intereseze pe guvernanții noștri un asemenea proces, ei fiind adepții unui inept și iresponsabil îndemn la resemnare – să lăsăm trecutul și să construim viitorul, adică să acceptăm toate nedreptățile care ni s-au făcut în decursul istoriei, persistând încă și să le ștergem din memorie, ca să nu se mai audă de ele – o colaborare ori răsplată a celor care ne-au făcut rău? o desăvârșire a procesului de revendicare – unificare a românilor pare să nu fie în vederile statelor influente – ceea ce nu surprinde câtuși de puțin, pentru că aceasta le-ar tulbura relațiile, dar mai ales pentru că quod licet Iovi, non licet bovi nu e pentru români. Cu toate acestea, românii au demonstrat că sunt în stare să-și păstreze și promoveze idealurile cu prețul vieții, să-și apere drepturile, chiar și atunci când acestea nu sunt pe placul celor Mari, care nu ne-au fost întotdeauna, favorabili; oare, guvernanții actuali nu mai știu ce au de făcut, ori au uitat că sunt români?! S-au atașat într-atât de mult valorii europene și s-au europenizat într-o asemenea măsură încât, nu mai au conștiință națională, cunosc ei reprezentanți ai altor state care să aibă o asemenea atitudine? Dacă există un apetit special ce nu poate fi înfrânat, ca destinatari ai mângâiatului pe creștet, cu apelativul good boy, atunci asemenea amatori care și-l doresc ar trebui să aibă buna cuviință de a nu-l mai practica în numele românilor, pentru că, făcându-le un rău, să-i mai și umilească, pe deasupra.
- Tratatul privitor la hotarele de răsărit ale României reprezintă tocmai temeiul juridic, în baza căruia partea de răsărit a țării noastre – Basarabia și Bucovina de Nord – mereu sacrificate, spre liniștea și protejarea celorlalți români din dreapta Prutului și este documentul internațional fundamental ce poate fi, în mod justificat, invocat pentru înlăturarea nedreptăților. Nu trebuie niciodată și nicio clipă să se uite faptul că Pactul Ribbentrop – Molotov a jucat rolul de premisă a pretențiilor formulate de URSS prin ultimatumul din 1940, a fost și rămâne un act criminal din punctul de vedere al dreptului internațional în vigoare la acea dată. La 23 august 1939, pactul constituia o încălcare a tratatelor – Convenția de la Londra privind definirea agresiunii, Pactul Briant – Kellog, 1928, Convenția dintre România și URSS din 1933, prin care se recunoștea frontiera de pe Nistru și se angaja să nu facă acte de agresiune. Încălcarea tratatelor a fost considerată o crimă internațională în Tratatul de la Versailles, fiind condamnate și de către Tribunalul de Nuernberg.
Trebuie să menționăm că românii din dreapta Prutului au obligația morală și de sânge să-i aducă și pe aceștia, alături de ei, indiferent de eforturile și sacrificiile pe care ar fi puși în situația de a le face. Sloganul “ori Basarabia, ori Transilvania”, o jalnică sintagmă și formă explozivă de insinuare, șantaj și amenințare la un loc, ce se vrea a trece drept o chintesență a formulei prin care anunță fatalitatea ce și-o doresc dezlănțuită, de mare subtilitate politică, rostită din când în când de Putin și sugerată de Viktor Orban, în realitate, o biată și mizerabilă expresie a cârdășiei infamante ruso-ungare, devenită fără scrupule și onoare o tradiție încă din vremea țaristo-habsburgică, perpetuată apoi în vremurile tulburi ale lui Bela Kun, dar și după aceea – pentru că obsesiile pernicioase se mențin în continuare, împotriva României, toate acestea trădează pofta nesătulă a unuia – pentru Basarabia, iar a celuilalt – pentru Transilvania, iar această zvâcnire instinctivă a lor are, din când în când, manifestări ce nu pot fi totuși ignorate la infinit; dacă urmărim cu atenție atitudinea sfidătoare a lui Viktor Orban față de Uniunea Europeană, în care beneficiază de avantaje, și studiem prevederile constituționale, prin care se face referire la interesul Ungariei în zona carpato-danubiană, o formulă a iredentismului (v. European Parliament Resolution on the Revised Hungarian Constitution)[3] și apropierea vizibilă a acestuia de Putin, se desenează amenințător tandemul ruso-ungar, care se menține peste secole și, de aceea, nu trebuie ignorat. Acesta este încă un argument pentru ca marșandajul malefic al acestora să nu fie trecut cu vederea, iar acest fapt reprezintă un argument în plus pentru publicarea textelor respective.
– Dar există, în sfârșit, o rațiune aparte – un eveniment irepetabil în istorie și care nu poate fi ignorat, minimalizat ori ținut în suspensie – de a publica documentele, ce este în egală măsură valabilă, pentru ambele cazuri – Tratatul de la Trianon și Tratatul de unire a Basarabiei cu România; este vorba despre Centenarul României Mari – eveniment național epocal, pe care îl așteptăm cu emoție și recunoștință, față de toți cei care și-au sacrificat viața, pentru înfăptuirea României Mari; nu avem dreptul să-i ignorăm ori să le desconsiderăm cinstirea ce cu pioșenie le-o datorăm; nu se cuvine (mai ales, guvernanții noștri nu au voie) să-l întinăm, prin minimalizarea importanței acestui eveniment sau prin trecerea cu vederea a documentelor prin care se legitimează existența noastră ca stat național, doar pentru că așa vor stăpânii unora; cei în cauză n-ar trebui să uite că și românii, la fel ca alte popoare, sunt liberi să-și decidă destinul și să trăiască împreună în aceeași țară, pentru că “umilința și capul plecat doar subjugare a însemnat”. O asemenea atitudine, de minimalizare ori adaptare la circumstanțele oportuniste, indiferent de motivație, este nedemnă, lașă, jalnică și nu se poate justifica, sub niciun motiv; este degradantă, dar, mai ales, periculoasă, deoarece sugerează sau întărește convingerea dușmanilor României că ar putea face orice împotriva românilor; nereplicându-le, românii ar lasă impresia că s-au resemnat și că nu vor reacționa în caz extrem, acceptând să fie slugile altora, pentru că acesta le-ar fi destinul.
Mea Sponte, îmi propun publicarea textelor de mai jos, convins fiind de faptul că o asemenea acțiune reprezintă, doar un elementar – minimum – din ceea ce ar trebui să facem, sine ira et studio; dacă există unii care au altă părere în ceea ce privește inițiativa, nu este greu de înțeles despre cine ar putea fi vorba!
[1] Sintagma “barbar” însemna la origine (la greci și la romani), străin și în acest sens este folosit de noi
[2] Ion M. Anghel – Politica externă a României cu privire la Basarabia reflectată în activitatea diplomaților săi, Universul Juridic, 2016, pg. 7-31.
[3] v. Nether Bessarabia nor Transylvania în Quo vadis Romania, Junimea, 2013, pg. 177 și 198-204.
Ambasador (p) Prof. univ. dr. Ion M. ANGHEL