Autori: Doina BANCIU, Ben-Oni ARDELEAN, Larisa IVAŞCU, Daniel FODOREAN
Anul apariţiei: 2020
Nr. pagini: 240 pagini
Format: 25,5 x 17,5cm
ISBN: 978-606-8636-73-3
Domeniu ştiinţific
Disponibilitate: La cerere (30 lei)
Despre carte:
Cuvânt înainte – Graniţele de dincolo de … graniţe … sau despre viitorul digital al educaţiei …
Prof.univ.dr. Romiţă Iucu, Universitatea din Bucureşti
Dacă aceste rânduri ar fi fost scrise în prima sau în doua lună a acestui an, cu siguranţă că vibraţiile lor, la nivelul comunităţii care o receptează, ar fi fost mult mai reduse sau aproape deloc. Semnificaţiile unor realităţi cu care eram obişnuiţi să coabităm, atât academic, dar mai ales social şi, de ce nu, psihologic, aveau să se concentreze asupra unor întrebări pe care, într-un fel sau altul, nici nu fuseserăm obişnuiţi să le punem, darămite să le găsim răspunsuri. Şi aceasta nu se doreşte a fi o formulare paradoxală, ci, mai ales, una care să ajute suportul logic al cunoaşterii noastre de până acum, pentru a înţelege mai bine ceea ce se poate întâmpla în viitorul foarte apropiat, pentru că, despre prognoze pe termen lung sau foarte lung, probabil că nici cei mai avangardişti futurologi, nu şi-ar asuma riscurile unor predicţii.
Si asta pentru că, apariţia Pandemiei de COVID 19, a redefinit complet criteriile în raport cu care ar putea fi chestionată şi caracterizată situaţia actuală, pentru că, dacă până în martie am fi putut vorbi despre o societate deschisă, cu ”duşmanii săi”, cunoscuţi, ca să-l parafrazăm pe Karl Popper, acum putem vorbi despre pericolul unei societăţi închise, fără perspective de revenire într-un orizont nemarcat de apariţia unui vaccin (plasând întregul demers de rezolvare al întrebării implicite, în zona incertitudinii medicale). Pe de altă parte, dacă până în martie am fi putut vorbi despre o societate globalizată, acceptată ca un loc comun la nivel argumentelor discursului public, acum putem vorbi despre o societate monolitizată, cu singurele accesibilităţi către ”graniţele” unei lumi interconectate, deschise printr-o singură poartă – on-line-ul, respectiv, digitalul … Aceasta a părut să fie singura certitudine pe care societatea contemporană a acceptat-o şi singura alternativă cu şanse de a salva ceea ce mai putea fi salvat din ideile de globalizare şi de internaţionalizare, aflate la limita compromiterii şi nu la limita unui compromis rezonabil cu istoria, ci a unuia plasat într-un spaţiu al istoriilor contrafactuale.
Dacă acestor serii de întrebări şi răspunsuri care au marcat incertitudinea actuală a societăţii contemporane le adăugăm şi pe acelea referitoare la viitorul educaţiei şi la destinul unor generaţii întregi de elevi şi studenţi, putem afla şi unul dintre răspunsuri, oferit de către Garry Hepburn care spunea, cu privire la educaţie, că în aceste momente asistăm la: ”Greatest disruption that instruction / education has ever seen – after that the learning will be forever changed, (trad. noastră), cea mai mare perturbare pe care a cunoscut-o vreodată instruirea / învăţarea, pentru că, după această perioadă, învăţarea nu va mai fi niciodată la fel.” (Hepburn, 2020). Afirmaţia anterioară pare să confirme ceea ce intuiţiile noastre au anticipat, nu în relaţie directă cu infrastructura educaţională, cu accesul la educaţie, cu dezechilibrele instituţionale majore, ci, dincolo de toate acestea, cu privire la însăşi esenţa educaţiei, ca binom predare-învăţare.
Un studiu recent al UNESCO constată că aproape 1,3 miliarde de elevi şi studenţi de vârstă şcolară secundară şi terţiară din întreaga lume nu au putut participa la activităţi educaţionale din cauza crizei sanitare, care este de aşteptat să aibă un impact imens asupra educaţiei globale; statisticile UNESCO actuale plasează această cifră la peste 1,5 miliarde. (UNESCO, 2020). Departamentul pentru Afaceri Economice şi Sociale al ONU (DESA-ONU) estimează faptul că, criza COVID-19 poate determina: ca economia globală să se micşoreze cu aproape 1% până la sfârşitul anului 2020, Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM) proiectează o creştere a şomajului global între 5,3 milioane şi 24,7 milioane, iar Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) proiectează un deficit comercial de la 13% la 32% în acest an. (DESA-ONU, 2020).
În faţa unor asemenea evidenţe cu privire la declinul social-economic, certificate prin estimările realizate de către unele organizaţii internaţionale foarte respectabile, ne punem întrebarea firească legată de destinul educaţiei actuale (a se nota că nu de declinul educaţiei ne-a propus să vorbim), aflată, prin actorii săi, într-una dintre cele mai sensibile şi mai provocatoare situaţii. Institutul Naţional pentru Învăţare Digitală (NIDL) de la City University din Dublin (DCU) a lansat un sondaj online pentru a investiga experienţa efectivă a educatorilor, deoarece aceştia au fost nevoiţi să se adapteze la predarea online, ca răspuns la criza COVID-19, ”din mers”, fără vreo pregătire prealabilă, articulată în mod coerent. Cercetarea s-a derulat în contextul în care, în aprecierea autorilor studiului, peste 1,5 miliarde de studenţi şi tineri de pe planetă sunt afectaţi de închiderea şcolilor şi universităţilor din cauza focarului COVID-19 (NIDL,2020), iar efectele asupra stării profesionale şi emoţionale a cadrelor didactice au constituit o altă provocare de magnitudine. Şi revenind la opiniile aceluiaşi autor Gary Hepburn, evocat cu câteva paragrafe mai înainte, să-i acordăm credibilitate şi în privinţa celei de a doua afirmaţii pe care o supunem analizei: ”Poate că una dintre marile ironii ale întâmplărilor trăite acum în educaţie, este că noi (nn, cadrele didactice) suntem cei care trebuie să fim flexibili şi să acceptăm ceea tot ceea ce aduc şi alţii la setul de întrebări şi de răspunsuri. În faţa crizei, contribuţiile comunităţii de învăţare online au fost importante pentru instituţiile noastre. Acum, lucrurile s-au schimbat. Tranziţia nu va fi aşa cum ne-am imaginat-o, dar este necesară expertiza noastră iar noi, educatorii jucăm un rol important. Regulile s-au schimbat, un nou joc poate să înceapă.” (Hepburn,2020). Despre acest nou joc, lansat mai ales sub forma unui acord predictiv cu viitorul educaţiei, ne propunem să discutăm şi noi în rândurile ce urmează.
Dar pentru că tot despre întrebări, cu statut de enunţuri ipotetice, ne-am propus să discutăm şi în rândurile care urmează, am selectat încă o serie de trei afirmaţii logice, aflate într-o legătură directă cu fenomenul educaţional:
• Studenţii / elevii, pot fi reticenţi să revină la modelele tradiţionale de învăţământ, după ce au experimentat modele educaţionale alternative, dintre care cele mai reprezentative sunt cele derulate in sistemul online.
• Societăţile / guvernele este de aşteptat să fie, de asemenea, foarte reticente să revină la modelele tradiţionale de finanţare a învăţământului datorită costurilor mai mici ale modelelor alternative (ne referim la cele online) utilizate în această perioadă şi, de asemenea, a diminuării controlului exercitat asupra instituţiilor educaţionale
• Schimbările pe pieţele de muncă pot determina absolvenţii să-şi folosească abilităţile transferabile pentru a intra într-o profesie diferită de aceea absolvită sau de aceea in care a fost angajat ultima data, dimensiunile transversale ale formării iniţiale, mediate prin competentele digitale şi de derulare a activităţilor online, devenind decisive.
Dar acestea sunt numai câteva dintre ideile / enunţurile cu caracter ipotetic, pe baza cărora ne-am putea aştepta să observăm apariţia unor reacţii instituţionale şi nu numai (avem în vedere şi unele reacţii personale, ale actorilor implicaţi – cadre didactice, elevi / studenţi, părinţi, stakeholderi individuali), care să le permită, de pe o parte, instituţiilor să renunţe la modul convenţional de proiectare a educaţiei, a planificării curriculumului şi a predării şi învăţării, urmare provocărilor educaţiei digitale, iar pe de altă parte actorilor educaţionali, să vorbească nu numai despre învăţare, într-un mod tradiţional, ci şi dintr-o perspectivă concentrată pe un proces continuu interconectat: învăţare – înţelegere – experientizare – atitudine – motivare şi acţiune, ca un flux al descoperirii şi a noii cunoaşteri, mediate digital. Toate aceste procese implică însă, un nivel de profesionalizare foarte ridicat pentru cadrele didactice, care vor trebui să facă fata unei noi presiuni. Si pentru că scenariile de început de an educaţional vorbesc cel mai adesea despre ”sistemul hibrid”, împrumutând deja din terminologiile specifice lumii digitale, ar trebui să fie configurate şi programe speciale de formare şi dezvoltare profesională continuă, pe aceasta axă prioritară.
In acest context putem enunţa cu mult curaj necesitatea introducerii unei noi linii de formare pedagogică, cu impact asupra procesului de dezvoltare profesional-cognitivă ”learning – unlearning – relearning”, dar care contribuie şi la instaurarea unui confort emoţional pentru fiecare cadru didactic implicat. Înainte de a învăţa ceva nou, este foarte bine să renunţăm, să ”ne dezvăţăm” de vechile constructe profesionale, pentru a le face loc celor noi. Cu atât mai provocator este acest subiect, cu cât formarea competenţelor digitale reprezintă un imperativ care provoacă, atât timpul, cât şi ”timpurile” educaţionale, iar aşteptarea nu este numai a elevilor, ci devine şi o aşteptare a comunităţii, transformată în presiune socială. Iar cum relaţia dintre răbdare şi lumea digitală nu este neapărat una biunivocă, trăsătura de personalitate (nn. răbdarea) fiind percepută mai degrabă ca un element al conservatorismului, ajustarea deadline-urilor instituţionale dar şi a agendelor personale, la complexele de acţiuni rezervate digitalizării, devine pasul imediat următor.
O altă provocare de politică publică, dar şi de politică instituţională, legată de generalizarea paradigmei digitale în educaţia viitorului, o reprezintă imperativul de a oferi acces la noile forme de educaţie, pentru că, distribuţia inegală a resurselor între elevi / studenţi, trebuie compensată prin distribuirea tehnologiei şi a conectivităţii, crearea de spaţii speciale pentru accesarea învăţării, respectând regulile de siguranţă, precum şi reţele de sprijin pentru învăţare – de la egal la egal. In absenţa acestor precauţiuni, noul concept de ”digital poverty”/„sărăcie digitală”, va provoca, de asemenea, instituţiile educaţionale, în termeni de a oferi oportunităţi egale de a învăţa şi de a avea acces la noi practici educaţionale.
O altă dimensiune foarte provocatoare pentru discuţiile actuale, o reprezintă componenta ”wellbeing-ului”, a stării de bine a elevului / studentului şi, de ce nu şi a profesorului. Deşi, la prima vedere subiectul nu pare foarte apropiat de ideea de digitalizare, pentru care confortul personal rămâne la discreţia utilizatorului, în contextul unui grup educat, lucrurile se schimbă foarte mult. Managementul grupului / al clasei de elevi, este o parte componentă a ştiinţelor educaţiei, care trebuie să-şi redefinească complet principiile acţionale, structurile funcţionale precum şi condiţiile de aplicabilitate, în contextul noului background digital. Deşi logistica şi capacitatea de gestiune a grupului educat nu trebuie ignorate (investiţii în tehnologie, competenţă pentru a lucra în sisteme de management de învăţare, de reproiectare a activităţii şi de funcţionare instituţională etc.), trebuie să vedem dincolo de „vârful aisbergului”. Trebuie să ne asigurăm că elevii, studenţii, personalul educaţional şi administrativ se simt încrezători şi au grijă, să abordeze cu uşurinţă şi dificultăţile emoţionale şi sociale generate de izolare, de frică şi de anxietate, de schimbarea obiceiurilor de muncă la clasă sau in reţele educaţionale deschise. Este nevoie să fie dezvoltate mecanisme de consiliere, de suport psihologic şi de sfaturi profesionale disponibile online, în vederea asigurării unei stabilităţi emoţionale şi sociale, pentru o categorie profesională aflată într-o situaţie de risc de adaptare.
Cine ar fi crezut că ceea ce ilustrul futurolog Alvin Tofler a afirmat cu ceva vreme în urmă … ”Analfabetul zilei de mâine nu va fi cel care nu ştie să scrie şi să citească, ci acela care nu ştie să înveţe, să renunţe / să ”se dezveţe” de ceea ce a învăţat şi să reînveţe” (cu sensul originar din limba engleză – learn, unlearn, relearn), se poate dovedi atât de real în aceste vremuri tulburi, în care imperativul schimbării se află sub semnul învăţării, însă, aşa după cum arătam într-unul dintre paragrafele anterioare, nu al unei învăţări tradiţionaliste, ci al uneia impregnate de nevoia de acomodare cu noile principii educaţionale de viitor, în care digitalizarea nu solicită numai un spaţiu de acţiune, ci şi un spaţiu de trăire emoţională.
Una dintre certitudinile care apare la orizont este aceea că, societatea şi relaţiile interumane vor fi marcate de apariţia unor noi forme de existenţă educaţională, ”lumea educaţională digitală”, a cărei ascensiune în viitor va marca o etapă istorică mai lungă decât o tranziţie simplă. Iar la pregătirea acesteia (pentru că de prea multe ori educaţia a fost provocată de tranziţii interminabile) şi volumul de faţă îşi aduce o contribuţie solidă, propunându-ne alternative ce vor deveni certitudini pentru deciziile de politică publică, dar mai ales pentru cele care asistă schimbările instituţionale, în care actorii educaţionali vor juca rolul primordial.
Argument
Lucrarea de faţa a apărut din dorinţa de a sprijini procesul de învăţământ din România în această perioadă în care, datorită pandemiei COVID-19 , atât profesorii cât şi elevii sau studenţii trebuie să se adapteze în mod rapid noilor condiţii de predare – învăţare şi comunicare. Utilizarea tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor ca instrument pentru transmiterea şi dobândirea de cunoştiinţe a evoluat în decursul timpului odată cu evoluţia şi răspândirea calculatoarelor si a retelelor de comunicaţie, in deosebi Internet. Politici şi strategii elaborate la nivel internaţional şi naţional pentru construirea societăţii informaţionale coroborate cu acţiuni concrete de implementare în toate domeniile de activitate au condus la dezvoltarea abilităţilor celor mai mulţi cetăţeni, din toate categoriile de vârstă, în utilizarea calculatoarelor. In acest context, trecerea la procesul de e-learning pe scară largă a găsit un teren adecvat, în cele mai multe cazuri, pentru construcţia noilor forme de educare a copiilor şi tinerilor în toate sistemele de şcolarizare. Dar, odată cu tehnologia, au apărut noi teorii, metode şi practici în procesul de învătământ. Lucrarea prezintă succint teorii şi metode ale e-learning, exemple practice din sistemele de e-learning din universităţi din mai multe ţări rezultate în urma unui studiu internaţional şi instrumente informatice în sprijinul educaţiei online. Cartea este structurată in trei capitole care tratează subiectele enumerate mai sus.
În prima parte a cărţii este prezentat procesul instructiv-educativ în forma învăţământului la distanţă, având ca premisă fundamentală faptul că educaţia online se constituie ca o nouă paradigmă în educaţie. Argumentele care susţin o astfel de premisă sunt schimbările socio-culturale şi tehnologice care au avut loc în societate în ultimii ani, cât şi specificul educaţiei la distanţă aşa cum rezultă din ansamblul de concepte teoretice care guvernează acest procesul instructiv-educativ. Au fost prezentate doar câteva dintre cele mai importante teorii ale învăţământului la distanţă care pun în lumina caracterul specific al acestei forme de învăţământ. Capitolul prezintă şi elementele fundamentale ale procesului de predare-învăţare la distanţă, elemente care ar trebui să se regăsească în fiecare act educaţional indiferent de metodele, practicile şi modelele de e-learning adoptate. Capitolul arată că E-learningul înseamnă mai mult decât utilizarea tehnologiei informaţiei şi comunicaţiei în procesul educaţional.
În partea a doua este prezentat contextul actual al procesului de învăţământ e-learning şi rezultatul unui proiect dezvoltat în cadrul unei reţele de cercetare formată din cercetători din România, China, Italia, Rusia, Malaysia şi Germania. Sunt descrise metodele de învăţare sincrone şi asincrone şi beneficiile utilizării acestora. Capitolul oferă informaţii structurate şi complete referitoare la stadiul actual al procesului de învăţământ şi percepţiile studenţilor referitoare la mediul online pentru desfăşurarea activităţilor didactice. Finalul acestei părţi structurează recomandări şi tendinţe actuale ale procesului de învăţământ e-learning.
Partea a treia tratează o temă fără de care nu se poate desfăşura procesul de e-learning si anume, resursele tehnice necesare şi colecţiile digitale de date ca suport pentru informare, documentare, instruire, educare. Sunt descrise succint facilităţile câtorva platforme pentru elearning şi dialog digital, dintre cele mai folosite în Romania. Capitolul oferă informaţii concrete asupra modului de acces la surse de informare digitale, in special biblioteci digitale, precum şi descrieri de proiecte realizate sau în desfăşurare care au ca obiectiv construirea de colecţii digitale în ţară. Capitolul a încercat să ofere, prin exemplele prezentate, o privire de ansamblu asupra preocupărilor la nivel naţional şi internaţional pentru crearea bibliotecilor digitale. (Autorii mulţumesc directorilor biblotecilor care au furnizat date despre instituţiile pe care le conduc.)
Cartea se doreşte a fi un ghid de utilizare atât pentru persoanele angrenate în procesul de invăţământ (profesori, tutori, instructori, elevi , studenţi), cât şi pentru alte persoane care , în condiţiile actuale, trebuie să se informeze, sa comunice şi sa lucreze fără a se deplasa în colectivitate.
Autorii