978-606-8636-66-5 * MĂRTURISITE GÂNDURI ȘI TRĂIRI

Autori:  Ana GUBANDRU TOMESCU

Anul apariţiei: 2019

Nr. pagini: 227

ISBN:978-606-8636-66-5

Domeniu: Poezii

Disponibilitate:La cerere (35 lei)

Citește câteva pagini;

Despre carte: După o parcurgere atentă a celor opt lucrări ştiinţifice publicate, dintre care șase premiate de Societăţi de prestigiu de la noi, Ana ne surprinde, de data asta, cu un volum de poezii, bine temperat şi cenzurat de un caracter de puritate clasică, propunându-ne o lirică sentimentală şi de evocare a naturii şi satului natal, prilej portretistic şi memorialistic, într-o manieră tradiţional-patriarhală, cu cutume şi obiceiuri încadrate în legea credinţei şi a aspiraţiei către Dumnezeu, o alegorie a neliniştii omului, o meditaţie asupra condiţiei umane nedrepte pe alocuri. Frumuseţea ideatică din sufletul său nu poate fi salvată decât prin Divinitate şi Poezie ca artă. Dacă purificarea omului se face prin credinţă, a artistului e posibilă numai prin creaţie, arta poetică fiindu-i invadată de suferinţă, într-o jale metafizică plină de tragism, între blestem şi renunţare, de solidarizare cu cel umilit şi în neputinţă. Din această perspectivă, Ana este un artist militant, care a năvădit un nobil efort de a atinge expresia perfectă a eternei frumuseţi poetice şi faptice. Mă duce gândul la partitura eminesciană din Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie! Încă din debutul artistic atât de tomnatic e conştientă că poetul e chemat să scoată la suprafaţă corola de minuni a lumii, atât de tulburător ilustrată de L. Blaga în celebra sintagmă, ce i-a adus recunoaşterea lui ca poet al metaforei. (Arghezi a debutat cu Cuvinte potrivite la 48 ani, iar unele din cele mai frumoase poezii de dragoste le scria la 83 ani, când toate rămăseseră doar amintiri, dar transpuse tulburător de delicat şi frumos în Poeme noi.) Specializarea şi unicitatea pot fi duse mai departe: Bacovia e poetul singurătăţii, al ploii, angoasei, descompunerii, 12 căderii, Rebreanu e scriitorul ţăranului fără pământ, Preda al celui cu pământ, Alecsandri e poetul pastelurilor, Macedonski al rondelurilor, Ionel Teodoreanu al florilor, Păstorel al vinului şi viei şi tot aşa mai departe. Dar Ana prin ce se individualizează? Printr-o construcţie stilistică mai puţin cultivată la noi, pe care doar Eminescu a folosit-o de doar două ori în Odă (în metru antic). E vorba de oximoron, o figură de stil care îmbină două cuvinte cu sensuri opuse într-o alcătuire superlativă a unei stări sufleteşti sau de altă natură. Numai în poemul Faţete ale iubirii noastre întâlnim 96 de rostiri stilistice cu valoare oximoronică, din care vă propun spre exemplificare câteva: Ce frumuseţe tristă este viaţa, Dulce ca mierea şi amară, Zideşte iadul peste Rai, Ne-am amuzat de suferinţă, …am totul şi nimic, Este hâdă şi frumoasă, …între întoarceri şi plecări etc. Destinul i-a trecut în poezie, spre delectarea noastră, înclinaţi spre o diversificare pe genuri creative, dominate de latura bărbătească. Puţine trădări feminine sunt în literatura noastră, dar şi universală: Elena Farago, Elena Văcărescu, H. P. Bengescu, Ana Blandiana. Cu Ana noastră, încă o femeie îşi deschide sufletul şi-l sondează în propria-i manieră. Tematic, Ana se ancorează temeinic în valorile clasice poetice româneşti majore, cum ar fi descendenţa ei din tradiţionalismul interbelic, pleiadă din care au făcut parte I. Pillat, Radu Gir, V. Voiculescu. Pe acesta din urmă l-a urmat îndeaproape, din moment ce amândoi reinterpretează teme biblice, primul în Pârgă, Poeme cu îngeri, Ana continuându-l în Noaptea Sfântă a Naşterii Domnului sau Sărbătoare la Fatima. Nici Arghezi nu i-ar fi străin, dacă ne gândim la Duhovnicească, Psalmi, De-a v-aţi ascuns, Priveghere, Rugă de seară. Afinităţile sunt comune. Amândoi îşi trădează factura oltenească prin folosirea perfectului simplu în cazul verbului făcui (Din minte făcui bici şi hamuri la Ana, iar la Arghezi Făcui din zdrenţe muguri şi coroane). 13 Amândoi au nelămuriri şi, pentru a le descifra sensul, în genunchi cer iertare lui Dumnezeu. Ei au nevoie de certitudini, se simt părăsiţi, dar se încăpăţânează în a-I cere ajutorul Divin, ca singura posibilă soluţie. Sunt convinşi că până la urmă vor schimba tristeţea-n bucurie – sintagma le aparţine. Pentru Ana, Poezia este sărbătoare şi de aceea mijloacele la care apelează să scrie poemul vieţii noi iau când aspect de discurs modern ori de catrene, dar şi în strofe mai lungi, cu câte 5 – 7 versuri, din câte o silabă sau 9, glazurându-şi creaţia cu epitete, personificări, comparaţii, metafore, regionalisme, inversiuni, ziceri, oximoroane etc. Pentru a pune în valoare cuvintele şi sentimentele exprimate,se foloseşte de dublete, triplete, enumeraţii. Aripa modernităţii a atins-o adeseori, poezia ei având rime aleatorii, dar şi perechi, îmbrăţişate, într-o alcătuire de factură populară, dar şi alexandrină. Jocul cu cuvintele o fascinează şi-o individualizează în peisajul poetic românesc. Dau la întâmplare câteva mostre care colorează universul ei liric; Simţirea din simţire, Rănile din rană, Un veveriţ şi-o veveriţă, Cu prea plinu-ţi plin, În curândul cel curând, Din vecii vecilor spre veci. De fapt, Ana ne avertizează încă din primele rânduri că scrie pentru viaţă, într-o paletă largă de cântări, meditaţii, omagii, portrete, ode, rugăciuni, biografii, recenzii, psalmi. Cartea ei nu poate fi decât cu file de lumină, căci scrie despre mamă (pe care o divinizează), despre tată, colegi şi profesori, despre destine, lupi, cerbi şi popor. Candelă aprinde-n suflet pentru eroi, care au albit cu oasele lor întinsul ţării (Odă eroilor). Ei au sângerat la hotare şi suferă şi-n gropi (căci morminte n-au), când haite de păgâni şi lifte aduc negrul iad peste ţară şi destine, peste Dunăre şi Mare. Blestemul poetei ia forma Doinei eminesciene: Să n-aibă talpa pe ce pune,/ Să naibă nici casă, nici nume,/ Să n-aibă fii, să n-aibă ţară,/ Să piarăn chinuri şi-n ocară… 14 Poetă livrescă, în felul lui I. Pillat, Ana s-a logodit cu perenitatea şi performanţa, jonglând metaforic pe căi bătute, dar şi nedesţelenite. Îşi trădează lecturile făcute de-a lungul timpului. Se adevereşte zicala că românul s-a născut poet, şi nu numai cu versuri şi cântări, ci şi în piatră, lemn, destine. În existenţa noastră, poezia e o pată de culoare, e o invitaţie în universul gri al vieţii, când prea aprigă, când prea firavă, dar mereu gânditoare, luând în ea contururile geografice ale ţării, pe care o cântă, după cum frumos grăit-a Blaga, în ondulări de dealuri şi munţi, câmpii şi nemărginiri, aşa cum ne-a lăsat Dumnezeu pe pământ, când la joc şi muncă trudnică, când la trânte cu păgânii. De aceea poezia noastră e miracolul exprimării sufletului, e sondarea umană a celor aleşi să le cânte buchetul Mărturisitelor gânduri şi trăiri, cum fericit spus-a Ana. Spre finalul volumului cere clemenţă în noul său demers metaforic, implorându-vă: Prea aspru nu mă judecaţi. A scris din ce-a gândit, din ce-a trăit. Mai rar aşa mărturisire de credinţă artistică la noi! Şi-apoi ştiţi vorba lui Creangă pusă în prezentarea Amintirilor: Multe prostii ăi fi cetit, de când eşti. Ceteşte, rogu-te, şi, unde-i vedé că nu-ţi vin la socoteală ,ié pana în mână şi dă şi tu altceva mai bun la ivală, căci eu atâta m-am priceput şi atâta am făcut. (Sunt oare în asentimentul autoarei?!) O recomand cu căldură spre mângâierea existenţei noastre! Prof. Popescu –Diculescu Marin, membru al Uniunii Scriitorilor din Oltenia, Craiova, autor a şapte cărţi şi peste 300 de articole didactice şi literare, recenzii şi sinteze, redactor-şef onorific al revistei de informare şi cultură Didactica Nova, Craiova.