Autori: Ana TOMESCU GUBANDRU
Anul apariţiei: 2020
Nr. pagini: 224 pagini
Format: 20,5 x 14,5cm
ISBN: 978-606-8636-79-5
Domeniu: Literar – poezie
Disponibilitate: La cerere (20 lei)
Despre carte: Prefață – “Regal poetic” cu Ana
Nu a trecut bine anul debutului poetic și Ana ne surprinde cu “Cugetări pe aripa timpului”, un al doilea volum de versuri bine temperate. Chiar dacă unele poezii au trecut prin laboratorul sufletului și minții încă din adolescență, abia acum au primit parfumul tiparului. Și în literatura de specialitate, Ana a început să publice cărți după o anumită vârstă. Dar în acest context amintesc doar personalitatea istorică de prim rang –Neagu Djuvara-, care s-a urnit în demersul științific după vârsta de 80 de ani, lăsându-ne în secolul său de viață peste 60 de volume. Trăirile de orice fel dau în floare mai devreme sau mai târziu, în funcție de un anume imbold, scânteie sufletească sau îndemn.
Versul său devine crezul civic al militantei pe baricadele vieții. Se destăinuie în “Cuvânt de încheiere”: “Scriu…/….tot ce simt, trăiesc, gândesc“. A spus “Prezent !” provocărilor poetice “nu din vreo dorință de-afirmare” la care ar avea tot dreptul, ci dintr-o atitudine raportată la realitățile pe care le suportă cu greu. Viața de până acum și-a împletit-o cu munca de cercetare în laborator și câmp, în mediul universitar, a scris zeci de articole și lucrări științifice, publicate în reviste (românești și străine) cu profil de Agricultură-Horticultură.
Încă de tânără i-a plăcut jocul cu metafora și visele, dintr-o cochetărie cu romantismul demult apus, dar care a ajutat-o să treacă prin viața care i-a oferit toată paleta trăirilor. Sub tristețea mesajului său poetic se ascunde o structură optimistă incurabilă, dată de profunda religiozitate în care a fost crescută și-n brațele căreia și-a pus speranțele, dorințele, nedreptățile și încercările de care a avut parte.
Poezia e salvarea sufletului ei, iar Natura i-a fost mereu “izvor de-nțelepciune,/ De daruri, de frumos, de bine“. Printr-o metaforă jucăușă își salvează și mesajul poetic al trăirilor, care sigur o așează în oglinda timpului, redat artistic în vers și probat în propriu-i destin. Modestă ca întotdeauna, și-a temperat bine vocația pe care o vede doar ca o încercare fără pretenții, dar vă asigur că-n tot ce a făcut a urmărit perfecțiunea, idealul, împlinirea. În lumea aceasta, agitată după mărire și avuție, ea se prezintă simplu: “un anonim din specia umană“, la care “talentul nu prea dă din coadă“. Și Eminescu, în “Epigonii”, se considera, față de contemporanii săi, ultimul venit în poezie, prin asta fixându-se între cei aleși și atinși de nimbul nemuririi.
Și în acest al doilea volum, Ana nu și-a schimbat domeniul poetic plin de metafore, epitete, enumerații și câte alte partituri artistice consemnate la cel dintâi. Cele 126 de poezii structurează o călătorie fascinantă a minții și sufletului prin lumea reală și lumea visului, un complet pastel nuanțat de balsamuri sufletești, un inventar de trăiri.
Volumul acesta o așează și mai temeinic lângă V. Voiculescu, cel mai mare poet iconograf de la noi. Linia poetei duce cu ea “semnul unei ursite și vraja unei amintiri“, e un nobil efort de a atinge expresia perfectă “a eternei frumuseți“. Este și o poezie memorialistică ce dă glas unor momente, locuri, personaje, întâlnite în viață.
De tot felul de vietăți s-a îndrăgostit și le-a cântat frumusețea, suferința, le-a alintat pe flori și le-a sorbit mirosul, arborii au încântat-o prin măreția și roadele lor, culorile și cântările adăpostitelor păsări, pe toate le-a înnobilat prin ceva cu totul delicat.
Nu a uitat nici legumele cu care a lucrat în întreaga sa activitate: le laudă puterea de autoregenerare, le evidențiază conținutul în vitamine și minerale, virtuțile terapeutice și aromatice, aportul la sănătatea omului. Un fir de tomată, răsărit sub un pod, într-un șanț, după o furtună, s-a refăcut și s-a umplut “de flori și fructe,/ Cu tărie de erou“, uimind pe oamenii care doar i-au cules fructele și care se întrebau “Cum putuse-o biată plantă/ Să renască din urgie…???!!!“. Acestor oameni “Planta le-a rămas model,/ Pentru vremurile grele.” Ceapa cu “inima, cât unghia,/ Chiar lumea poate răsturna“, “În astre poate să citească“, “Pusă-n salate și-n mâncare,/ Ea dă și gust, dă și savoare.”, “Și multe boli tămăduiește”, “E un miracol culinar,/ Ce ne-a fost dată ca Sfânt Dar !“. Usturoiul “banal… crește unind Cerul cu Pământul”, “E gustul nepereche din bucate”, “E semnul de putere și noroc”, “Bătrânele-l sfințesc pe la icoane;/ Popoare vechi îl poartă-n talismane,/ Căci este leacul magic de poveste.”
Vecinele plantelor legumicole, crizantemele, au “flori frumoase,/ Pentru iubiri înălțătoare”, care sunt “Simbol suav pe-nalte steme ” și “Regine peste vremi și vreme,” ba chiar și “Izvor de pace și lumină “.
Pentru Dimitrie Anghel, în volumul “În grădină”, de acum mai bine de un veac, pe la 1905, universul florilor era mediul propice izolării, unde poetul cânta o lume senină, o puritate discretă, filtrându-ne sentimentele într-o evadare spre starea de vis, feerii de culori și parfumuri.
Aceeași factură romantică de la poetul D. Anghel o trădează și pe Ana, sugestia simbolistă fiind nota de discordanță între ei. La amândoi, lumea devine “părere și vis“, fragilul și delicatețea își dau întâlnire stârnind amintiri, mâhniri, încărcături nostalgice. În poemul Anei, se tălmăcesc stări sufletești, se distilează idealuri pierdute, se destramă lumina în culori de curcubeu și trăiri autentice.
Și fructele își găsesc locul printre “minunile de nimeni numărate“, pe care le-au cântat cu patimă multă Ionel Teodoreanu, George Topârceanu, Ion Pillat. Pe florile de care am făcut vorbire, au pus mare preț și Elena Farago, Dimitrie Anghel și Alexandru Macedonski. Toate ne sporesc “înțelepciunea, lumina, pacea, bunătatea, credința“, salvându-ne trupul și sufletul.
A cântat și teiul, ca Eminescu, a cântat anotimpurile ca Vasile Alecsandri, iarna și toamna ca George Bacovia, George Topârceanu, vara ca George Coșbuc. Are multă aplecare pentru “ochiul domniței cu pleoapă de brumă“, deplânge pădurea dispărută și “…copacii-, vinovați de a avea un trunchi frumos și puternic“. “…oameni cu topoare, drujbe și hotărâre cruntă” au făcut vântul să urle “de durere“, “florile s-au uscat“, cochetele “ciuperci cu pălării de doamne” au pierit, cucutele au luat locul copacilor, iar peste tot se aud “chemări îndoliate ale păsărilor în trist zbor”. Cu ele dispar și “veșnicia” și “mulțimea de splendori“, și “orice prilej de sărbătoare“. Sunt distruse “taine ale lumii…după nelegea noastră“. Viețuitoarelor pădurii le-au rămas doar fuga, foamea și moartea. Și pentru ghionoaia, cu sufletul cât marea, care a îngrijit pe gratis toți copacii, singura ei deviză fiind “să faci bine-n orice loc“, a rămas ca leac doar otrava omului. Prin păduri și țarini, pe câmpuri, dealuri și văi, bine mai era altădată pentru toți “locatarii“: ierburi, copaci, cuci și mierle, păpădii și veverițe, urși și toți ai lor confrați, regăsiți în “Doctorul pădurii”, “Cântecul cocoșilor”, “Țarina și păpădia” etc.
Toate făpturile dumnezeiești au rolul lor pe lume și nimic nu e zadarnic, nefolositor. Chiar prin moartea lor fac loc sub soare altor minuni și mistere mult mai mari. În frunze e “prețioasa clorofilă“, ce ne dăruiește hrană și culoare, leacuri și frumos, fantezii și mirosuri îmbătătoare. Puzderiile de flori ne oferă atâta frumusețe, culoare, gingășie, parfumuri. Superlativul eminescian din “Luceafărul” se cuvine tuturor altor superlative, ce vor doar să fie privite, admirate și puse-n păr de alte “prea frumoase fete“.
Ana s-a aplecat la toate cu înțelegere, ca Arghezi în ale sale “Prisaca”, “Ce ai cu mine, Vântule?”, “Fetica”, “Gâri-gâri”, “Zdreanță”. A cântat firul de iarbă, cățelul, orătănii și dovleacul, bobul de grîu, zborul libelulei și steluțele din licurici. A încercat, asemenea copilului, “să prindă vântul” și fulgii de nea. Tot lucrul îi “spune o poveste” despre oameni, copaci, păsări animale, ape, câmpuri, deal și vale, cu care câte vise n-a construit ?! Nu-i lipsește nici umorul, creionat în “Mofturi”, “Gură-cască”, “Prima întâlnire la-nceput de studenție”.
Din înțelepciunea vârstei primește harul de a da sfaturi “pentru copilul său“, asemenea lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, în ale sale “Învățături” de pe la începutul veacului al XVI-lea. Susține că “trecutu-i rădăcina ce te-adapă“, alcătuind chiar o “Scurtă culegere de-nvățături”: cu “…gândul bun,”, “…să te-nchini”, “Să lauzi albinuța/ Și zborul rândunicii;”, “Laudă neaua, ploaia,”, “Cinstește pe țăranii,/ Ce-asudă pe ogoare.”, “Iar când muncești, te-ajută,/ De palmele-amândouă.”, “Respectă orice om,/ Din orice trib și neam;”, “Ajută-l pe sărman.”, “Ai grijă de Natură,/ De părinți, fii și fiice;/ Te roagă pentru pace/ Și rod bogat în spice.”, “Iubește-ți Țara, Neamul,/ Iubește-i pe Eroi”, “Pe Dumnezeu Slăvește-L !“.
Nu se poate dezice de latura romantică a structurii sale sufletești. Mai peste tot sunt gânduri de iubire, “sărutări nevinovate“, vise și destine cu chip de fată și de băiat, “trupuri de mătase” ca-n “Ultima noapte de dragoste” a lui Camil Petrescu, în evocarea felinei cu chip de femeie, numită Ela, făcută să fie “păpușă din carne și mătase“, nefericirea totală a nefericitului intelectual-filozof Ștefan Gheorghidiu rămas singur într-un război global și unul familial. De metafora singurătății e atinsă și lecuită și Ana: o aduce pe acest pustiu sufletesc degringolada lumii în care trăiește, disoluția valorilor actuale, falsa etică și nonvalorile, lipsa de idealuri. Contraponderea o aduce lumea satului de odinioară în care a văzut lumina. De aici mobilul etic al poeziilor sale cu trimitere directă spre versurile lui Goga, Șt. O. Iosif, Coșbuc. Doar un pas mai e până la “Oltul” mesianicului Goga: “Ca umbra ta strivită gemem/ Și noi tovarășii tăi buni,/ Dar de ne-on prăpădi cu toții/ Tu, Oltule, să ne răzbuni! “. Ana cere izbăvire lui Dumnezeu însuși.
Ca biolog, încearcă să dezlege enigmele pandemiei care, din anul de grație 2020, se adaugă la tristul spectacol pus în scenă de “răufăcători fără rușine“, de guvernanți care n-au “timp pentru țară și popor“, de stihii bântuite de argintul trădării “Ce ne-au vândut, ca Iuda, pe talanți“, de nemernici ce ne-au umplut viața de suferință și otrava laboratoarelor infectate cu toate mizeriile omenești.
În aceste puhoaie tulburi, cum să mai poți vedea “Flori, Femei, Stele”? În astfel de condiții, până și iubirea se însingurează și plânge, făcând “marea inimii să se tulbure“. După reflecții îndelungate, abia de mai poate aduna în “palma suferinței niște…biete bobițe de zâmbet“. Tulburarea e cosmică, deșertică în suflet. De această tristă stare și “Îngerii se întristează,” iar Ana nu face decât să inventarieze “răul planetar“, căci “Pământul se zvârcolește și vremurile se învălmășesc“. E aici o antiteză romantică între ce a fost și ce este, ca-n scrisul poetului ardelean Goga. Și-mi vine în minte o “Rugăciune” a acestui poet, de pe la 1905, care ridică spre slăvi o adevărată poezie-manifest, o amplă invocație de rezonanță religioasă pornită dintr-un suflet la margine de suferință și îndurare.
Răutatea oamenilor o tulbură, o nedumerește și o subliniază mai ales în “Suntem indiferenți și răi”, “Ne înfruptăm din marea neștiință”, “Pe bolta minții noastre-i întuneric”. Cu toții stăm “sub semnul lăcomiei insalubre“, abordând “trufia-n tot ce facem“, uitând de “credință, milă, toleranță, pace“. Prieteni buni ne sunt doar florile și ierburile, pietrele și gâzele, neamurile de păsări și animale, copiii, fluturii, copacii – căci numai lumea lor a rămas curată, dar pe care noi o condamnăm pentru vinovăția “de a fi atât de nevinovată și folositoare.“. Din această lume au fost alungate anotimpurile pe care autoarea le descrie amintind de măiestria lui Alecsandri, Topârceanu, Pillat, Calistrat Hogaș și alții. Trecem indiferenți printre mulțimi de minuni, uităm de frumuseți, prețuim nimicurile și “suprema luminare ne-o dă banul“, argintul trădării lui Iuda.
Ana nu se autoexclude dintre semeni, nu se consideră mai presus de nimeni și nimic și nu neagă noianul propriilor greșeli și neputințe, pe care le inventariază alături de “fapte, gânduri și vise“. Ea se exprimă cu pronumele personal “noi” și cu verbele la persoana întâi plural (ex. “Toți navigăm pe-aceeași mare”), iar observațiile, constatările, criticile nu le consemnează din răutate sau din răzbunare, ci din dorința constructivă de trezire a noastră, de conștientizare a pierderii calităților divine și de a ne strădui să ne descotorosim de tot ceea ce face și ne face atâta rău.
Chemând în ajutor Puterea Supremă, “pasărea-speranță, pasărea-dor și pasărea-vis” și-a “radiografiat sufletul” și, ca Iona lui Marin Sorescu, a văzut “lumina” izbăvitoare, în care ea își pune speranța înțelepțirii oamenilor și revenirea la frumusețea sufletească cu care am fost înzestrați de Dumnezeu.
În viața, pe care o numește “Dar Sfânt între Darurile Dumnezeiești“, “Iubirea Părintească” i-a fost primul “Dascăl“, ce i-a deschis porțile inimii, minții și sufletului și a însoțit-o pe cărările toate, ajutând-o să prețuiască Suprema Putere Creatoare, Cerul necuprins cu Soarele, Luna, puzderia de stele și astre, lumina zilei și umbrele nopții, Pământul, ființele și neființele, Țara aceasta – “Colț de Rai“, Limba, Părinții, Strămoșii și Eroii, Satul, Țăranii și tradițiile, oamenii simpli, învățații cu “minți de aur” ce-au semnat a noastră nemurire, anotimpurile, neaua, ploaia, râul, marea, vântul, norii, bruma, ceața și toate câte au fost, sunt și vor fi. Față de acestea toate, în truda de zi cu zi, în domeniul de activitate, ca și în demersul cuvintelor și ideilor și-a manifestat suprema iubire, respectul, dăruirea. Mărturie în acest sens sunt rugăciunile de ajutor către Puterea Cerească și adevăratele imnuri și psalmi închinate tuturor.
Ana este un simplu om, dar unul a cărui inimă este cu adevărat mare, așa cum spune Sfântul Macarie Egipteanul, inimă în care a adunat iubire pentru darurile divine, știute și neștiute, ce ne înconjoară și care-i sunt comori neprețuite, dându-i bucuria să se declare “Fericitul trecător prin lume“.
În concluzie, stilistic, structural, conceptual, Ana e o romantică rătăcită printre clasici și moderni, o răsfățată a metaforei, cochetând grațios cu sentimentele noastre prea mult scufundate în realitatea momentului existenței noastre, tulburător de banală și lipsită de idealuri. Sunt convins că și Dumneavoastră cititorii, “judecătorii“- cum vă numește Ana, veți primi cu înțelegere profundă mesajele ei, care amintesc de idealurile cântate de înaintașii trubaduri însetați de vise, culori, parfumuri, dăinuiri.
Prof. Popescu-Diculescu Marin
Profesor Evidențiat, posesor a cinci Gradații de Merit a câte patru ani,
Membru al Uniunii Scriitorilor din Oltenia, Craiova,
Autor a șapte cărți, peste 300 de articole didactice și literare, recenzii și sinteze,
Redactor-Șef Onorific al revistei de informare și cultură Didactica Nova, Craiova.