Revista de Ştiinţe Militare 1/2026  
VICTORIE TACTICĂ, EȘEC STRATEGIC? FORȚELE PENTRU  
OPERAȚII SPECIALE CA INSTRUMENT DE REALPOLITIK  
TACTICAL VICTORY, STRATEGIC FAILURE? SPECIAL  
OPERATIONS FORCES AS AN INSTRUMENT OF REALPOLITIK  
Colonel (r.) dr. Doru-Constantin TOCILĂ  
Rezumat: Articolul analizează relația dintre eficiența tactică a forțelor  
pentru operații speciale (SOF) și capacitatea acestora de a produce rezultate  
strategice durabile atunci când sunt utilizate ca instrumente de realpolitik. Pe baza  
unui design de tip studiu de caz multiplu, sunt comparate intervenția U.S. SOF în  
Somalia (1992-1993) și utilizarea forțelor pentru operații speciale ruse în Cecenia  
(1994-1999), validate prin replicări contemporane controlate în Sahel și Ucraina.  
Analiza arată că succesul tactic repetat nu se convertește automat în avantaj  
strategic, această conversie fiind mediată de constrângeri politice, structuri  
instituționale și logici decizionale.  
Cuvinte-cheie: forțe pentru operații speciale; realpolitik; succes tactic;  
rezultat strategic; studii de caz comparative.  
Abstract: The article analyzes the relationship between the tactical  
effectiveness of Special Operations Forces (SOF) and their capacity to generate  
durable strategic outcomes when employed as instruments of realpolitik. Using a  
multiple case study design, it compares the intervention of U.S. SOF in Somalia  
(1992-1993) with the use of Russian SOF in Chechnya (1994-1999), validated  
through controlled contemporary replications in the Sahel and Ukraine. The  
analysis suggests that repeated tactical success does not automatically translate into  
strategic advantage, as this conversion is mediated by political constraints,  
institutional structures, and decision-making logics.  
Keywords: Special Operations Forces; realpolitik; tactical success;  
strategic outcome; comparative case studies.  
1. Introducere  
De la sfârșitul Războiului Rece, forțele pentru operații speciale  
(Special Operations Forces - SOF) au dobândit un statut privilegiat în  
gândirea strategică a marilor puteri. Flexibile, discrete și capabile să producă  
efecte tactice disproporționate, acestea au fost prezentate ca soluții adecvate  
pentru gestionarea conflictelor într-un mediu marcat de ambiguitate  
strategică, constrângeri politice și aversiune față de costurile războiului  
convențional. În această logică, SOF par să ofere decidenților promisiunea  
utilizării forței fără escaladare majoră și cu costuri politice limitate. Rămâne  
însă deschisă întrebarea cât de solidă este, în realitate, această promisiune.  
Literatura de specialitate a subliniat avantajele operaționale ale  
forțelor pentru operații speciale în conflictele post-Război Rece, evidențiind  
capacitatea acestora de a reduce costurile politice imediate ale utilizării  
Email: doructin_tocila@yahoo.com, telefon: +40722500738.  
51  
 
Revista de Ştiinţe Militare 1/2026  
forței. Totodată, pe măsură ce recursul la SOF s-a intensificat, numeroase  
studii au semnalat o tensiune structurală între succesul tactic al operațiilor  
speciale și capacitatea lor de a produce rezultate strategice durabile. În  
contextul realpolitik-ului contemporan, această disjuncție este amplificată de  
constrângeri politice interne și instituționale, SOF operând la intersecția  
dintre strategie, politică și percepție publică. Evaluarea lor exclusiv prin  
prisma performanței operaționale riscă astfel să mascheze raportul  
problematic dintre eficiența tactică și sensul politic al utilizării forței.  
Din această tensiune derivă întrebarea centrală a articolului: poate  
victoria tactică să producă, în anumite condiții, un eșec strategic? Deși dilema  
este recurentă în reflecția teoretică asupra strategiei, relația concretă dintre  
utilizarea forțelor pentru operații speciale ca instrument de realpolitik și  
rezultatul strategic rămâne insuficient analizată din perspectivă comparativă  
și procesuală, în special în ceea ce privește rolul structurilor politice în  
medierea acestei relații.  
Pentru a aborda această problemă, articolul analizează utilizarea  
forțelor pentru operații speciale de către Statele Unite ale Americii și  
Federația Rusă, doi actori care au investit masiv în aceste capabilități, dar care  
operează în cadre politico-instituționale diferite. Analiza se concentrează  
asupra a două cazuri din anii ’90 - intervenția americană în Somalia (1992-  
1993) și utilizarea forțelor pentru operații speciale ruse în Cecenia (1994-  
1999) - perioadă de tranziție strategică în care rolul forței militare a fost  
redefinit. În ambele situații, SOF au demonstrat o eficiență tactică ridicată,  
dar cu efecte strategice divergente.  
Pentru a depăși limitele unei analize strict istorice, aceste studii de caz  
sunt integrate într-un design de cercetare de tip studiu de caz multiplu, bazat  
pe logica replicării analitice, validând tiparele identificate prin raportare la  
utilizarea contemporană a forțelor pentru operații speciale americane în Sahel  
și a celor ruse în Ucraina. Obiectivul central este de a demonstra că forțele  
pentru operații speciale nu pot substitui strategia politică: utilizarea lor intensă  
poate genera iluzia controlului strategic, în timp ce consecințele pe termen  
lung depind de modul în care performanța tactică este absorbită și gestionată  
de structura politică a statului.  
2. Cadru teoretic și metodologic  
2.1. Designul cercetării și cadrul analitic  
Prezentul articol adoptă un design de cercetare de tip studiu de caz  
multiplu, cu scop explicativ, adecvat investigării unor întrebări de tip cum și  
de ce privind relația dintre utilizarea forțelor pentru operații speciale și  
rezultatul strategic al acțiunii statale. Opțiunea metodologică este determinată  
de caracterul contextual și cauzal al fenomenului analizat, care implică  
procese politice și instituționale complexe, dificil de surprins prin metode  
cantitative sau comparații statistice. Studiul urmărește identificarea unor  
tipare cauzale recurente, susceptibile de generalizare analitică, nu descrierea  
exhaustivă a cazurilor individuale.  
52  
Revista de Ştiinţe Militare 1/2026  
Strategia de cercetare utilizează logica replicării, nu pe cea a  
eșantionării. Cazurile principale - utilizarea forțelor pentru operații speciale  
de către Statele Unite în Somalia (1992-1993) și de către Federația Rusă în  
Cecenia (1994-1999) - sunt tratate ca replicări deliberate, selectate pentru a  
testa aceeași relație cauzală în contexte politico-instituționale diferite.  
Validitatea externă este consolidată prin replicări analitice complementare,  
limitate deliberat la utilizarea contemporană a U.S. SOF în Sahel (2013-  
2022) și a forțelor pentru operații speciale ruse în Ucraina (2014-2022),  
pentru a asigura comparabilitatea analitică și a evita extinderea necontrolată  
a câmpului empiric.  
Analiza combină corelarea tiparelor empirice cu propozițiile  
teoretice  
(pattern  
matching),  
construcția  
explicativă  
progresivă  
(explanation building) și analiza procesuală, permițând o reconstrucție  
cauzală a relației dintre succesul tactic și rezultatul strategic în termenii unei  
generalizări analitice contextualizate, nu ai unei inferențe predictive. În  
acest cadru, unitatea de analiză este definită deliberat prin utilizarea forțelor  
pentru operații speciale ca instrument de realpolitik, și nu operația militară  
individuală, campania sau conflictul în ansamblu, pentru a evita confuzia  
dintre performanța tactică și rezultatul strategic. Din punct de vedere  
conceptual, studiul operează cu o distincție clară între nivelul tactic,  
operațional și strategic al utilizării forței1, plasând analiza la acest din urmă  
nivel, unde se manifestă convergența sau disjuncția dintre succesul tactic și  
obiectivele politice urmărite.  
Această delimitare reclamă o definire operațională riguroasă a  
realpolitik-ului, utilizat aici nu ca teorie a relațiilor internaționale, ci ca  
logică practică de decizie politică. Realpolitik desemnează modul în care  
decidenții statali gestionează puterea și riscul într-un mediu competitiv prin  
prioritizarea interesului strategic și a raporturilor de forță, independent de  
constrângeri normative sau ideologice2. Operând la nivelul practicii  
guvernării, realpolitik explică utilizarea instrumentelor disponibile în  
funcție de context, costuri și efecte politice anticipate și se caracterizează  
prin primatul obiectivului politic asupra mijloacelor, flexibilitate  
instrumentală și gestionarea constrângerilor interne care limitează conversia  
succesului tactic în avantaj strategic durabil. În raport cu realismul ofensiv,  
realpolitik este tratată ca o logică compatibilă, dar distinctă, utilă pentru  
explicarea modului concret în care presiunile sistemice sunt administrate de  
decidenți în contexte istorice specifice.  
2.2. Poziționarea teoretică și selecția studiilor de caz  
În cadrul acestui studiu, relația dintre realpolitik și realismul ofensiv  
este tratată ca una de convergență funcțională, nu de echivalență teoretică,  
realismul ofensiv explicând presiunile structurale care împing statele spre  
1 Lawrence Freedman, Strategy: A History (Oxford: Oxford University Press, 2013), pp. 69-  
81.  
2 Hans J. Morgenthau, Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace, 7th ed.  
(New York: McGraw-Hill, 2006), pp. 4-16.  
53  
   
Revista de Ştiinţe Militare 1/2026  
maximizarea puterii într-un sistem internațional anarhic, iar realpolitik  
descriind modul concret în care decidenții administrează aceste presiuni în  
contexte politice și instituționale specifice3. Realpolitik nu derivă mecanic  
din realismul ofensiv, dar este compatibilă cu acesta, întrucât operează la  
nivelul deciziei practice, acolo unde constrângerile interne, costurile politice  
și oportunitățile tactice mediază conversia puterii militare în rezultat  
strategic. Această distincție permite explicarea unei dinamici recurente:  
utilizarea forțelor pentru operații speciale devine un instrument privilegiat  
al realpolitik-ului tocmai pentru că oferă decidenților posibilitatea de a  
răspunde presiunilor sistemice prin acțiuni limitate, controlabile politic, dar  
care pot rămâne strategic insuficiente în absența unei viziuni politice  
coerente; în acest sens, realismul ofensiv furnizează cadrul explicativ al  
competiției, în timp ce realpolitik explică selecția și utilizarea  
instrumentelor, inclusiv tendința de a privilegia succesul tactic imediat în  
detrimentul consolidării unui avantaj strategic durabil.  
În această logică teoretică se înscrie și selecția studiilor de caz,  
întrucât, din perspectiva realpolitik-ului, forțele pentru operații speciale sunt  
utilizate ca instrumente politice flexibile, capabile să genereze efecte tactice  
rapide sub pragul escaladării strategice și să ofere decidenților un grad sporit  
de control asupra costurilor politice și a riscurilor de angajare4.  
Atractivitatea SOF derivă din capacitatea lor de a produce rezultate vizibile  
cu amprentă redusă și de a permite calibrări fine ale utilizării forței în zonele  
gri ale competiției strategice, în funcție de constrângerile interne și externe.  
În acest sens, SOF nu substituie strategia politică, ci devin vehiculele  
preferențiale ale acesteia, acolo unde opțiunile convenționale sunt  
considerate prea costisitoare sau prea escalatorii; totuși, această  
instrumentalizare favorizează o asimetrie structurală între succesul tactic și  
rezultatul strategic, întrucât caracterul limitat, discret și controlabil politic  
al operațiilor speciale poate încuraja acumularea de succese tactice fără  
conversie strategică durabilă, transformând realpolitik-ul într-o logică a  
administrării riscului pe termen scurt, nu a construcției unui avantaj strategic  
coerent.  
2.3. Strategia analitică și validitatea cercetării  
În logica realpolitik-ului, controlul politic strict asupra forțelor  
pentru operații speciale tinde să privilegieze obținerea de succese tactice  
rapide și gestionabile, în detrimentul unui proces de internalizare strategică  
capabil să transforme experiența operațională în adaptare doctrinară și  
claritate politică pe termen lung5. SOF devin astfel instrumente ideale pentru  
administrarea riscului imediat, însă această funcție de „supapă politică”  
3 John J. Mearsheimer, The Tragedy of Great Power Politics (New York: W. W. Norton &  
Company, 2001), pp. 29-46.  
4
U.S. Joint Chiefs of Staff, Joint Publication 3-05: Joint Doctrine for Special Operations  
(Washington, DC: Department of Defense, 22 September 2020), pp. I-1–I-14.  
5 Eliot A. Cohen, Supreme Command: Soldiers, Statesmen, and Leadership in Wartime (New  
York: Free Press, 2002, ed. dig., f.p.), cap. 1, „The Soldier and the Statesman”.  
54  
     
Revista de Ştiinţe Militare 1/2026  
limitează învățarea strategică, întrucât decizia rămâne concentrată pe  
menținerea controlului și evitarea escaladării, nu pe reformularea  
obiectivelor politice. Repetarea succesului tactic poate consolida iluzia  
eficienței strategice, mascând persistența disjuncției dintre acțiune și  
finalitate politică și reducând presiunea pentru ajustări structurale; în acest  
cadru, acumularea de rezultate operaționale pozitive poate coexista cu  
degradarea progresivă a poziției strategice a statului, transformând  
performanța tactică într-un substitut al strategiei, nu într-un multiplicator al  
acesteia6.  
Închiderea acestui cadru analitic permite tratarea utilizării forțelor  
pentru operații speciale ca proces politic și strategic, nu ca sumă de acțiuni  
militare izolate, integrând realpolitik-ul ca logică practică de decizie în  
interiorul constrângerilor descrise de realismul ofensiv7. Prin combinarea  
studiului de caz multiplu cu logica replicării analitice, corelarea tiparelor  
empirice cu propozițiile teoretice și construcția explicativă progresivă,  
analiza delimitează mecanismele prin care succesul tactic este absorbit,  
distorsionat sau neutralizat la nivel strategic, creând condițiile pentru  
evaluarea comparativă a cazurilor selectate și pregătind tranziția către  
analiza empirică a rezultatelor din Somalia și Cecenia.  
3. Forțele pentru operații speciale și dilemele realpolitik-ului  
3.1. Forțele pentru operații speciale americane (U.S. SOF) în  
Somalia (1992-1993): succes tactic și constrângere politică  
Intervenția americană în Somalia a evidențiat rapid capacitatea  
forțelor pentru operații speciale de a produce succese tactice precise într-un  
mediu fragmentat și volatil, unde inteligența din teren, mobilitatea și  
acțiunea directă ofereau un avantaj operațional net. U.S. SOF au funcționat  
ca multiplicator de eficiență într-o misiune cu obiective inițial limitate, iar  
performanța lor a alimentat așteptarea politică a unui control al violenței  
fără escaladare strategică. Totuși, tocmai această performanță a fost  
absorbită într-o logică politică restrictivă, în care toleranța pentru costuri  
umane și simbolice era redusă, iar conversia succesului operațional într-un  
câștig strategic coerent a devenit dependentă de reacția opiniei publice și de  
calendarul decizional intern8.  
Momentul de ruptură nu a fost unul de incompetență militară, ci de  
incompatibilitate politică: eficiența tactică a SOF a coexistat cu o fragilizare  
6
Linda Robinson, Special Operations Forces and the Strategic Context. Council Special  
Report nr. 66 (New York: Council on Foreign Relations, 2013), pp. 14-15, 17-19, disponibil  
la https://cdn.cfr.org/sites/default/files/pdf/2013/03/Special_Operations_CSR66.pdf, accesat  
la 1 februarie 2026.  
7
Robert K. Yin, Case Study Research and Applications: Design and Methods, 6th ed.  
(Thousand Oaks, CA: Sage Publications, 2018, ed. dig., f.p.), cap. 1, „Getting Started: How  
to Know Whether and When to Use the Case Study Method”; cap. 2, „Designing Case  
Studies: Identifying Your Case(s) and Establishing the Logic of Your Case Study”.  
8 John L. Hirsch și Robert B. Oakley, Somalia and Operation Restore Hope: Reflections on  
Peacemaking and Peacekeeping (Washington, DC: United States Institute of Peace Press,  
1995), pp. 115-148.  
55  
     
Revista de Ştiinţe Militare 1/2026  
a voinței politice, iar controlul civil strict a transformat riscul acceptabil în  
constrângere paralizantă. În loc să faciliteze adaptarea strategică, succesele  
tactice au accentuat iluzia gestionabilității conflictului, până când un șoc  
operațional a declanșat retragerea și a neutralizat orice capital strategic  
acumulat. Cazul somalez arată astfel cum, într-un context democratic sensibil  
la costuri, realpolitik-ul bazat pe acțiuni limitate poate produce rezultate  
tactice convingătoare, dar insuficiente strategic, ridicând întrebarea care  
structurează comparația ulterioară: ce se întâmplă când aceeași logică este  
aplicată într-un regim cu constrângeri politice interne mult mai reduse?  
3.2. Forțele pentru operații speciale ruse (Russian SOF) în Cecenia  
(1994-1999): coerciție, escaladare și control strategic  
În Cecenia, utilizarea forțelor pentru operații speciale ruse s-a înscris  
într-o logică coercitivă orientată explicit către restabilirea controlului  
strategic asupra unei periferii contestate, unde performanța tactică era  
subordonată obiectivului politic de dominare. Russian SOF au acționat ca  
vectori de escaladare controlată, integrați într-un dispozitiv mai larg de  
violență selectivă, intimidare și demonstrație de forță, capabil să transforme  
succesele operaționale în presiune politică cumulativă. Spre deosebire de  
cazul american, eficiența tactică nu a fost constrânsă de sensibilități politice  
interne comparabile, iar costurile umane și simbolice au fost absorbite într-un  
cadru decizional centralizat, favorabil continuității acțiunii9.  
Această integrare a SOF într-o strategie de coerciție escalatorie a  
permis o conversie mai directă a succesului tactic în efect strategic imediat,  
dar cu un preț structural: normalizarea violenței ca instrument de guvernare  
și externalizarea instabilității pe termen lung. Controlul obținut nu a rezultat  
din internalizare strategică sau adaptare doctrinară reflexivă, ci din saturarea  
spațiului politic prin forță, ceea ce a produs stabilitate aparentă, nu soluționare  
durabilă. Cazul cecen arată astfel că, într-un regim cu constrângeri interne  
reduse, realpolitik-ul poate facilita eficacitatea strategică pe termen scurt, dar  
prin mecanisme care acumulează vulnerabilități pe termen lung, ridicând  
problema continuității acestui model atunci când este replicat în contexte  
diferite.  
3.3. Replicări contemporane controlate: U.S. SOF în Sahel (2013-  
2022) și Russsian SOF în Ucraina (2014-2022)  
Replicările contemporane sunt utilizate exclusiv ca teste de robustețe  
analitică, nu ca studii de caz autonome, pentru a verifica persistența tiparelor  
identificate în anii ’90 în contexte strategice diferite. În Sahel (2013-2022),  
utilizarea forțelor pentru operații speciale americane a privilegiat asistența,  
consilierea și sprijinul pentru parteneri locali, menținând un nivel ridicat de  
control politic și o amprentă operațională redusă; deși această abordare a  
generat succese tactice repetate și a degradat punctual rețele insurgente,  
conversia lor în efect strategic durabil a rămas limitată de fragilitatea  
9 Mark Galeotti, Russia’s Wars in Chechnya 1994-2009 (Oxford: Osprey Publishing, 2014),  
pp. 35-41.  
56  
 
Revista de Ştiinţe Militare 1/2026  
actorilor locali și de constrângerile politice interne ale intervenției. În Ucraina  
(2014-2022), forțele pentru operații speciale ruse au operat într-o zonă de  
ambiguitate strategică (gray zone), combinând acțiuni clandestine, coerciție  
și negare plauzibilă pentru a produce efecte politice rapide fără angajare  
convențională deschisă; această utilizare a permis obținerea unui avantaj  
strategic inițial, dar a acumulat tensiuni structurale care au erodat  
sustenabilitatea modelului pe termen mediu. Împreună, aceste replicări  
confirmă că SOF funcționează eficient ca instrumente de administrare a  
riscului pe termen scurt în logica realpolitik-ului, dar că limitele conversiei  
succesului tactic în rezultat strategic rămân dependente de structura politică,  
de capacitatea de internalizare strategică și de contextul instituțional al  
statului10.  
Privite comparativ, replicările contemporane sugerează că diferențele  
dintre abordarea americană și cea rusă nu anulează existența unui fond comun  
de limitare strategică. În ambele cazuri, forțele pentru operații speciale  
funcționează ca instrumente privilegiate ale deciziei politice tocmai pentru că  
permit acțiuni sub pragul escaladării convenționale, dar această calitate  
devine simultan o capcană strategică: reducerea riscului imediat diminuează  
presiunea pentru clarificarea obiectivelor politice și pentru asumarea  
costurilor unei soluții durabile. Astfel, SOF tind să stabilizeze temporar  
situații instabile fără a le transforma structural, iar realpolitik-ul pe care îl  
servesc rămâne orientat spre administrarea crizelor, nu spre rezolvarea lor,  
ceea ce explică persistența tensiunilor și reapariția conflictului sub forme  
adaptate.  
În sprijinul acestei interpretări comparative, Figura 3.1 sintetizează  
vizual logica studiului de caz multiplu utilizată în acest articol. Coloanele  
verticale reprezintă succesiunea procesuală a utilizării forțelor pentru operații  
speciale în fiecare context analizat, de la angajarea inițială și succesul tactic  
până la conversia strategică și rezultatul politic final, fără a presupune un  
determinism cauzal automat între aceste niveluri. Liniile orizontale punctate  
indică relații de replicare analitică în sensul metodologiei lui Yin, nu  
interacțiuni cauzale directe între cazuri: la nivelul succesului tactic este  
evidențiată o replicare literală, în timp ce la nivelul conversiei strategice apare  
o replicare teoretică, reflectând variații sistematice determinate de cadre  
politico-instituționale diferite.  
10  
Nina Wilén, „The impact of security force assistance in Niger: meddling with borders”,  
International  
Affairs  
98,  
no.  
4
(2022):  
pp.  
1410-1414,  
disponibil  
la  
https://doi.org/10.1093/ia/iiac119; Chad Borgman, „The Risks of Reducing U.S. Special  
Operations in Africa”, Council on Foreign Relations, 13 September 2018, disponibil la  
https://www.cfr.org/articles/risks-reducing-us-special-operations-africa,  
accesat  
la  
1
februarie 2026; Mark Galeotti, The Weaponisation of Everything: A Field Guide to the New  
Way of War (London: Yale University Press, 2022, ed. dig., f.p.), cap. 3, „Soldiering-plus  
and Gig Geopolitics”.  
57  
 
Revista de Ştiinţe Militare 1/2026  
Figura 3.1 Utilizarea forțelor pentru operații speciale ca instrument de realpolitik:  
logică de replicare analitică și rezultate strategice divergente  
Prin această reprezentare, figura evidențiază faptul că similitudinea  
performanței tactice nu implică convergență strategică și că diferențele de  
rezultat sunt explicabile prin modul în care succesul operațional este mediat  
politic. Convergența observabilă la nivel tactic coexistă astfel cu o divergență  
persistentă la nivel strategic, determinată nu de diferențe intrinseci de  
capabilitate, ci de arhitecturi politico-instituționale distincte care filtrează și  
valorifică diferit eficiența operațională a SOF. Această disjuncție constituie  
punctul de plecare pentru analiza tiparelor comparative și a mecanismelor  
cauzale dezvoltate în subsecțiunea următoare.  
3.4. Tipare comparative și explicații cauzale: convergențe și  
divergențe strategice  
Analiza comparativă a cazurilor evidențiază un tipar convergent la  
nivel tactic și o divergență persistentă la nivel strategic. Atât în utilizarea  
USSOF, cât și a forțelor pentru operații speciale ruse, eficiența operațională  
ridicată a permis obținerea unor rezultate rapide, controlabile politic și  
adaptabile contextului, confirmând atractivitatea SOF ca instrument  
privilegiat al realpolitik-ului. Totuși, mecanismele de conversie a succesului  
tactic diferă structural: în cazul american, constrângerile politice interne și  
sensibilitatea față de costuri au limitat internalizarea strategică, în timp ce,  
în cazul rus, centralizarea deciziei și toleranța ridicată la escaladare au  
facilitat controlul strategic pe termen scurt, dar au acumulat vulnerabilități  
pe termen lung. Astfel, convergența tactică maschează divergențe cauzale  
58  
Revista de Ştiinţe Militare 1/2026  
generate de arhitecturi politico-instituționale distincte, nu de diferențe  
intrinseci ale capabilităților militare11.  
Din perspectivă explicativă, tiparele identificate indică faptul că  
realpolitik-ul mediat de SOF funcționează eficient ca mecanism de  
administrare a riscului și de gestionare a competiției sub pragul escaladării  
convenționale, dar își atinge rapid limitele atunci când este utilizat ca substitut  
al strategiei politice. În absența unei internalizări strategice - înțeleasă ca  
adaptare doctrinară, clarificare a obiectivelor politice și asumare a costurilor  
- succesele tactice tind să reproducă fragilitatea strategică, fie prin retragere  
și abandon (cazul american), fie prin coerciție escalatorie cu efecte  
cumulative destabilizatoare (cazul rus). Această explicație cauzală susține  
teza centrală a articolului: victoria tactică poate deveni eșec strategic atunci  
când realpolitik-ul prioritizează controlul imediat în detrimentul construcției  
unui avantaj strategic durabil.  
Tiparele comparative indică faptul că problema centrală nu rezidă în  
performanța forțelor pentru operații speciale ca atare, ci în modul în care  
acestea sunt absorbite de arhitectura politică a deciziei strategice. Atunci când  
realpolitik-ul privilegiază controlul imediat, gestionarea riscului și evitarea  
escaladării, succesul tactic capătă valoare politică proprie și tinde să substituie  
clarificarea obiectivelor pe termen lung, transformând eficiența operațională  
într-un criteriu suficient al acțiunii. În acest punct se conturează o tensiune  
fundamentală: instrumente concepute pentru a extinde opțiunile strategice pot  
ajunge să îngusteze orizontul decizional, stabilizând temporar situații  
instabile fără a le transforma structural. Această ambiguitate nu invalidează  
utilitatea SOF, dar pune sub semnul întrebării capacitatea realpolitik-ului de  
a produce rezultate strategice durabile atunci când este practicat predominant  
ca administrare a crizei, nu ca proiect politic coerent.  
4. Concluzii  
Analiza comparativă a utilizării forțelor pentru operații speciale de  
către Statele Unite și Federația Rusă evidențiază o regularitate strategică care  
traversează diferențele doctrinare și instituționale dintre cei doi actori:  
succesul tactic, chiar atunci când este repetat și vizibil, nu se convertește  
automat într-un avantaj strategic durabil. Atât în Somalia și Cecenia, cât și în  
replicările contemporane din Sahel și Ucraina, forțele pentru operații speciale  
au funcționat ca instrumente privilegiate ale deciziei politice, capabile să  
producă efecte rapide sub pragul escaladării convenționale, dar insuficiente  
pentru a genera transformări structurale ale mediului strategic.  
Studiul arată că această disjuncție nu rezultă dintr-o deficiență  
operațională a SOF, ci din modul în care acestea sunt integrate în logica  
realpolitik-ului statal. În ambele cazuri analizate, utilizarea forței a fost  
mediată de constrângeri politice interne și de aversiunea față de costurile  
asumării strategice, favorizând acumularea de succese tactice în absența  
11 Thomas C. Schelling, Arms and Influence (New Haven: Yale University Press, 1966, ed.  
dig., f.p.), cap. 1, „The Diplomacy of Violence”.  
59  
 
Revista de Ştiinţe Militare 1/2026  
unei clarificări a obiectivelor politice finale. Realpolitik-ul care rezultă este  
orientat preponderent spre administrarea riscului și gestionarea crizelor, nu  
spre rezolvarea lor, transformând SOF în instrumente de stabilizare temporară  
a instabilității.  
Diferențele dintre abordarea americană și cea rusă nu infirmă această  
concluzie, ci o nuanțează. În cazul Federației Ruse, controlul politic mai  
centralizat și disponibilitatea pentru escaladare au permis o conversie  
strategică mai coerentă a succesului tactic, dar cu costuri politice și normative  
ridicate. În cazul Statelor Unite, constrângerile instituționale și sensibilitatea  
față de costurile politice interne au limitat capacitatea de transformare  
strategică, chiar și în prezența unei performanțe tactice superioare. Divergența  
rezultatelor reflectă astfel nu superioritatea intrinsecă a unui model, ci modul  
diferit în care structura politică a statului filtrează utilizarea forței.  
Contribuția principală a articolului constă în demonstrarea faptului că  
forțele pentru operații speciale nu pot substitui strategia politică. Utilizarea  
lor intensă, în absența unei viziuni politice coerente, poate alimenta o iluzie  
de control strategic, în care acumularea de succese tactice maschează  
stagnarea sau degradarea poziției strategice a statului. Figura 3.1 sintetizează  
această logică, arătând că similitudinea performanței tactice nu implică  
convergență strategică și că diferențele de rezultat sunt explicabile prin  
variabile politico-instituționale, nu prin capacitățile SOF ca atare.  
Din perspectivă teoretică, articolul susține utilitatea realpolitik-ului ca  
variabilă analitică distinctă, compatibilă cu realismul ofensiv, dar mai  
adecvată pentru explicarea modului concret în care presiunile sistemice sunt  
gestionate de decidenți. Realpolitik-ul nu explică de ce statele urmăresc  
maximizarea puterii, ci cum aleg să o exercite, cu ce instrumente și cu ce  
costuri asumate sau evitate. În acest sens, forțele pentru operații speciale apar  
nu ca soluție strategică în sine, ci ca simptom al unei strategii politice  
prudente, fragmentate sau deliberat ambigue.  
În fine, limitele demersului derivă din opțiunea pentru un design bazat  
pe studii de caz multiple și generalizare analitică, care restrânge deliberat  
câmpul empiric și revendică relevanță explicativă condiționată de context.  
Tocmai această limitare deschide direcții pentru cercetări viitoare. Decidenții  
reali nu „aparțin” unei teorii a relațiilor internaționale, ci utilizează teoriile ca  
registre flexibile de justificare și interpretare. În acest sens, forțele pentru  
operații speciale ilustrează o hibridizare strategică: realiste în execuție,  
liberale în justificare și constructiviste în legitimare - expresia unui  
pragmatism decizional calculat, în care tactica poate funcționa impecabil, iar  
strategia rămâne amânată, delegată sau înlocuită de propria ei eficiență.  
60  
Revista de Ştiinţe Militare 1/2026  
BIBLIOGRAFIE  
BORGMAN C. „The Risks of Reducing U.S. Special Operations in Africa”.  
Council on Foreign Relations. 13 September 2018, disponibil la  
https://www.cfr.org/articles/risks-reducing-us-special-operations-  
africa;  
COHEN E. A. Supreme Command: Soldiers, Statesmen, and Leadership in  
Wartime. New York: Free Press, 2002. Ediție digitală, fără paginare;  
FREEDMAN L. Strategy: A History. Oxford: Oxford University Press, 2013;  
GALEOTTI M. Russia’s Wars in Chechnya 1994-2009. Oxford: Osprey  
Publishing, 2014;  
GALEOTTI M. The Weaponisation of Everything: A Field Guide to the New  
Way of War. London: Yale University Press, 2022. Ediție digitală,  
fără paginare;  
HIRSCH J. L., OAKLEY R., Somalia and Operation Restore Hope:  
Reflections on Peacemaking and Peacekeeping. Washington, DC:  
United States Institute of Peace Press, 1995;  
MEARSHEIMER J. J., The Tragedy of Great Power Politics. New York: W.  
W. Norton & Company, 2001;  
MORGENTHAU H. J., Politics Among Nations: The Struggle for Power and  
Peace. 7th ed. New York: McGraw-Hill, 2006;  
ROBINSON L., Special Operations Forces and the Strategic Context,  
Council  
Special  
Report  
nr.  
66,  
New York: Council on Foreign Relations, 2013, disponibil la  
https://cdn.cfr.org/sites/default/files/pdf/2013/03/Special_Operation  
s_CSR66.pdf;  
SCHELLING T. C., Arms and Influence. New Haven: Yale University Press,  
1966. Ediție digitală, fără paginare;  
U.S. JOINT CHIEFS OF STAFF. Joint Publication 3-05: Joint Doctrine for  
Special Operations. Washington, DC: Department of Defense, 22  
September 2020;  
WILÉN N., „The impact of security force assistance in Niger: meddling with  
borders”. International Affairs 98, no. 4 (2022): 1405-1421,  
disponibil la https://doi.org/10.1093/ia/iiac119;  
YIN R. K. Case Study Research and Applications: Design and Methods. 6th  
ed. (Thousand Oaks, CA: Sage Publications, 2018). Ediție digitală,  
fără paginare.  
61