14

Revista de Ştiinţe Militare 3/2026

RĂZBOIUL CA EXPERIMENT ÎN ȘTIINȚA MILITARĂ

WARFARE AS AN EXPERIMENT IN MILITARY SCIENCE

Colonel (r) prof. univ. dr. ing. Eugen SITEANU^

(Academy of Romanian Scientists, 3 Ilfov Street, 050044, Bucharest,

Romania, email: secretariat@aosr.ro)

Rezumat: Rene Descartes a elaborat principiul metodei științifice ca un

raționament care evită erorile de judecată și descoperă adevărul trebuind să

respecte patru precept (reținerea critică; regula sintezei; regula enumerării) care

se pot aplica în orice știință, deci și în știința militară. Utilizând acest principiu, în

acest articol se demonstrează că ipotezele și previziunile formulate după

încheierea Primului Război Mondial (Marelui Război) sunt verificate și validate în

cel de Al Doilea Război Mondial. Așadar. teoria cunoașterii elaborate de

Descartes se poate aplica și în știința militară.

Cuvinte cheie: știința militară, teoria cunoașterii, principiul metodei

științifice, ipoteze, previziuni.

Abstract: Rene Descartes developed the principle of the scientific method

as a reasoning that avoids errors of judgment and discovers the truth by respecting

four precepts (critical restraint; rule of synthesis; rule of enumeration) that can be

applied in any science, therefore also in military science. Using this principle, this

article demonstrates that the hypotheses and predictions formulated after the end

of the First World War (the Great War) are verified and validated in the Second

World War. Therefore. the theory of knowledge developed by Descartes can also

be applied in military science.

Keywords: military science, theory of knowledge, principle of scientific

method, hypotheses, predictions.

Știința militară are mai multe domenii: istorie militară, geografie

militară, medicină militară, psihologie militară, topografie militară etc.

denumite științe militare care s-au dezvoltat prin integrarea rezultatelor

științifice din alte domenii (științe) academice în știința militară. Știința

militară nu este acceptată ca știință de către unii oameni de știință din cauză

că nu utilizează o metodă științifică de respingere a ipotezelor prin

experiment, conform principiului metodei științifice formulat de Roger

Bacon. Acest principiu a fost decompus de savantul/filosoful englez în

următoarele etape¹: 1) observarea fenomenului; 2) formularea unor ipoteze;

3) presupunerea unor noi evenimente pe baza acelor ipoteze (previziunea);

4) verificarea sau respingerea prin experiment; 5) evaluarea (concluzia). Noi

considerăm, însă, că această metodă științifică poate fi utilizată și în știința

militară considerând că războiul este un adevărat experiment, iar războaiele

 Membru corespondent al Academiei Oamenilor de Știință din România, membru titular al

Comitetului Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii (CRIFST) al Academiei

Române, email: esiteanu@yahoo.com.

1 Francois Reynaert, Vincent Brovielle, Le Petit Larousse. Cultură generală, Editura Litera,

București, 2020, p. 317.

15

Revista de Ştiinţe Militare 3/2026

fiind experimente, adică adevărate laboratoare de cercetare ale științei

militare. Ca urmare, în știința militară cele cinci etape ale metodei științifice

vor fi următoarele: 1) observarea fenomenului război; 2) formularea

ipotezelor; 3) previziunea unor noi evenimente pe baza acestor ipoteze; 4)

verificarea sau respingerea ipotezelor prin următorul război (următoarele

războaie); 5) concluzia (concluziile).

La fel ca și Roger Bacon (1214-1292) și Rene Descartes în lucrarea

sa „Discurs asupra metodei”, face din principiul metodei științifice un

raționament care, pentru evitarea erorilor de judecată și pentru descoperirea

adevărului în orice știință, trebuie să respecte patru precepte. Aceste

precepte sunt: 1) să nu se accepte niciodată drept adevărat ceva ce nu se

cunoaște în mod evident ca atare; acest precept se numește reținere critică;

2) împărțirea fiecărei dificultăți de cercetare în mai multe părți în scopul de

a le rezolva corect, adică a le rezolva mai bine; acest precept se numește

regula analizei; 3) gândirea trebuie călăuzită în mod ordonat pornind de la

simplu (obiectele cele mai simple) la complex (pentru a urca treptat până la

cunoașterea celor mai complexe obiecte); aceasta e regula sintezei; 4) să se

facă de fiecare dată enumerări și revizuiri generale pentru a nu se omite

nimic; aceasta e regula enumerării. Deci, Descartes a elaborat o nouă teorie

a cunoașterii (care conține reținerea critică, analiza, sinteza și enumerarea)

care se poate aplica și în știința militară². Astfel, aceasta beneficiază de o

adevărată revoluție științifică care o transformă într-o disciplină academică

autonomă și autosuficientă³. În continuare vom da câteva exemple de

războaie, adică de experiențe militare și de cele cinci etape ale metodei

științifice de cercetare a fenomenului război sau de utilizare a teoriei

cunoașterii elaborată de Descartes.

Din observarea fenomenului război desfășurat pe timpul primei

conflagrații mondiale (1914-1918) am constatat că societățile industrializate

s-au militarizat masiv (totalul efectivelor au depășit 50 de milioane de

militari din care au fost uciși nouă milioane pe câmpurile de luptă) și în

război s-au experimentat noi arme: tancuri, blindate, avioane, submarine,

noi nave de luptă inclusiv portavioane, radare etc. Așadar, Primul Război

Mondial a fost un război de masă care s-a mondializat și a luat dimensiuni

apocaliptice cu imobilizarea fronturilor, anihilarea mobilității și utilizarea

masivă a focului, având planuri complexe cu obiective foarte mari și

desfășurat pe spații imense. El a cuprins 28 de state beligerante cu o

populație de peste 1,5 miliarde de oameni. Toate aceste idei fac parte din

preceptul reținerii critice al lui Descartes.

În continuare sunt ipotezele noastre la care se adaugă aceea că toate

caracteristicile tehnico-tactice ale noilor arme se îmbunătățesc continuu

astfel încât ele se perfecționează permanent, ceea ce conduce la inovarea

științei militare. Pentru analiza modului cum au evoluat noile armamente și

cum s-a perfecționat arta și știința militară vom apela la regula analizei a lui

2 Ibidem, p. 281.

3 Ibidem, p. 317.

16

Revista de Ştiinţe Militare 3/2026

Descartes care a recomandat descompunerea problemei de cercetare în mai

multe părți. De aceea vom trece la analiza aportului pe care îl are fiecare

nou mijloc de luptă în dezvoltarea artei și științei militare. Vom începe cu

aviația și cu apariția strategiei aeriene și a modului în care aviația

metamorfozează configurația și fizionomia războiului prin apariția

tridimensionalității teatrului de operații. Comandantul aviației italiene,

generalul Giulio Duhet (1869-1921) a scris „Stăpânirea spațiului aerian”, în

care explică rolul viitoar al aviației și dimensiunea aeriană a războiului,

necesitatea producției de avioane și a unei flote aeriene. Aceasta putând să

apere teritoriul țării împotriva atacului aerian și să sprijine operațiile terestre

și maritime. El a prezis că în viitor mii de avioane de luptă vor împânzi

cerul. Tot ceea ce a prevăzut el, încă din 1909, s-a realizat. „În pregătirea

apărării naționale trebuie să urmăm o cale complet nouă, deoarece natura

viitoarelor războaie va fi totalmente diferită de cea a războaielor de

odinioară”⁴. Iată deci o nouă previziune.

William Mitchell (1879-1936) a fost de asemenea un vizionar în

rolul aviației: „Omenirea se află în pragul erei aeronautice în cursul căreia

destinele tuturor popoarelor se vor hotărî în aer”⁵. El a scris că „forța aeriană

este facultatea de a face ceva în aer sau traversând aerul și de vreme ce aerul

acoperă lumea întreagă, aeroplanele pot să fie peste tot pe planetă”⁶.

Avioanele comprimă timpul, anulează distanțele și frontierele. Ele

survolează toate statele din toate direcțiile, atât ziua cât și noaptea. Pe lângă

personalul maritim și cel terestru a mai apărut și personalul zburător. A

apărut strategia aeriană care se ocupă de pregătirea și utilizarea forțelor

aeriene (strategia aeriană a forțelor) și a mijloacelor aeriene (strategia

aeriană a mijloacelor) de planificarea și executarea acțiunilor de atac și a

celor pentru apărarea contra atacurilor de la sol, de pe mare și din aer

(strategia operațională aeriană). Aviația este o armă ofensivă, existând o

plajă enormă de deschideri și de posibilități reprezentate de apariția în

spațiul strategic și în câmpul tactic a aeronavelor. Una dintre caracteristicile

importante ale reușitei în războiul viitorului este supremația aeriană.

Aceasta este o altă previziune.

Scopul, dar și efectul strategiei aeriene operaționale constă în

realizarea și menținerea supremației aeriene. Acest principiu al artei militare

nu va fi contrazis niciodată. Dar nu toate statele pot crea o putere aeriană

eficace și eficientă deoarece în scopul realizării unei asemenea flote sunt

necesare: 1) patriotism și dragoste de țară pentru ca piloții să suporte cu

stoicism pierderile foarte mari în timp de război; 2) o industrie puternică și

materii prime suficiente pentru producerea echipamentelor aeronautice,

motoarelor și aeronavelor. Dacă un stat a cărui ambiție este cucerirea

planetei ar putea să aibă un demaraj aerian într-un viitor război, el ar putea

4 Gerard Chaliand, Anthologie mondiale de la strategie des origiones au nucleaire, Edition

Robert Laffont, Paris, 1990, p. 1139.

5 Ibidem, p. 1140.

6 Popescu M., Arsenie V., Văduva G., Arta militară de-a lungul mileniilor, Vol. 2, Centrul-

Tehnic Editorial al Armatei, București, 2004, p. 169.

17

Revista de Ştiinţe Militare 3/2026

domina planeta chiar mai lesne decât a reușit vreodată o țară în trecut să

domine un continent⁷.

Mareșalul englez Hugh Trenchard (1873-1956) a creat Royal Air

Force și a concretizat astfel viziunile predecesorilor și contemporanilor săi.

Statul Major al Aerului considera că obiectivul acțiunii aeriene consta în

paralizarea centrelor de producție a muniției de război ale inamicului și

întreruperea ansamblului transporturilor și comunicațiilor sale. În noul

manual al Royal Air Force acest obiectiv era: „misiunea forței aeriene este

de a zdrobi mijloacele de rezistență inamice prin atacuri asupra unor

obiective selecționate ca fiind cele mai potrivite în vederea atingerii acestui

obiectiv”⁸. Era deci o nouă metodă pentru a-l învinge pe inamic. Trenchard

considera că nu e ilegală bombardarea obiectivelor militare inamice

indiferent unde sunt dislocate ele. Apariția aviației a schimbat complet

filosofia războiului nu numai prin extinderea teatrului de confruntare (a

spațiului luptei/bătăliei), dar și prin afectarea gravă și ireversibilă a întregii

populații, adică prin includerea ei în acest spațiu. O dată cu apariția

armatelor naționale întreaga populație a fost implicată, într-o formă sau alta,

în război pentru că:

- pentru armatele naționale e necesară contribuția întregului popor la

procesul generării resurselor umane încorporabile și resurselor materiale

pentru pregătirea și desfășurarea războiului;

- războaiele nu se mai puteau declanșa pentru orice, ci numai pentră

apărarea intereselor națioanle vitale;

- lupta armată transcende spațiul câmpului de luptă deoarece scopul

războiului este înfrângerea statului inamic și nu doar armata acestuia prin

toate mijloacele posibile.

Așadar, forța aeriană se constituie în cea de a treia dimensiune a

războiului care a comprimat timpul și a inclus în teatrul de operații și

obiective economice (inclusiv industriale), de transporturi și telecomunicații

etc. Strategia aeriană a relansat războiul și i-a deschis noi orizonturi, a extins

domeniul artei și științei militare. Acestea au fost câteva ipoteze și

previziuni care țin de domeniul aviației.

Epoca blindajelor (tancurilor) a fost inaugurată de Primul Război

Mondial și s-a numit epoca „războiului de fier”. Primele autovehicule

blindate au fost înarmate cu o mitralieră chiar înainte de declanșarea

războiului, deoarece se trecuse deja la societatea de tip industrial. Acele

blindate aveau 2,5-3 tone, blindaj de 6-8 mm, motor de 30-40 de cai putere

și roți cu bandaj de cauciuc plin. Francezii au înzestrat armata cu

autoblindata Charon Mle 1904. Ea transporta două bare de oțel de 1,6 metri

pentru traversarea șanțurilor. După bătălia de la Marna au fost blindate

armate cu câte o mitralieră câteva autovehicule civile. Rușii au fost

inventivi; șoferul țarului a inventat șenila pentru deplasarea în teren noroios,

7 Ibidem, pp. 170-171.

8 Ibidem, p. 171.

18

Revista de Ştiinţe Militare 3/2026

pe zăpadă etc. Roțile din față erau mobile (pentru direcție), iar șenilele erau

în spate. Iarna, roțile din față erau înlocuite cu două skiuri (patine).

Britanicii au utilizat tractorul șenilat american Holt pentru

construirea primului tanc. În Franța, generalul Joffre a achiziționat 400 de

Schneider și 400 de St. Chamond (șenilate). În timpul acesta englezii au

fabricat tancul Mark-1 (primul tanc). După aceea au produs mai multe mărci

de tancuri ajungând până la tancul Mark V. În schimb, francezii au fabricat

primul tanc cu turelă marca Renault FT, care cântărea 7 tone, avea blindaj

de 6 mm, iar în față de 20 mm cu un motor de 35 cp. Acest tanc avea un tun

calibrul 37 mm și atingea o viteză de 7,7 km/h. Francezii au fabricat 3144

de tancuri Renault FT, iar britanicii peste o mie de tancuri. Tancurile erau

necesare pentru distrugerea fortificațiilor de campanie astfel încât

infanteriștii să dispună de un sprijin de foc puternic și continuu pe tot timpul

înaintării lor. Așadar tancul era un mijloc de sprijin al infanteristului, un

mijloc de distrugere și de înfricoșare a inamicului și invulnerabil la

armamentul de infanterie.

În ceea ce privește confruntarea dintre tancuri și artilerie, dacă

tancurile atacau răzlețe, șansa era de partea tunurilor. Dacă atacau în

formații masive, artileria de câmp nu avea nici o șansă în fața mobilității

tancurilor. Deoarece tancul Renaul FT avea turelă rotativă (la 360⁰) se

consideră că el este singurul moștenitor al tancului actual. După război

firma Renault a primit foarte multe comenzi de tancuri din partea mai

multor state. Tancul avea o turelă mică în care încăpea numai comandantul

de tanc. Prima bătălie între tancuri a fost la 24 aprilie 1918 când trei tancuri

MK-V s-au luptat cu un A7V, care avea un tun de calibrul 57 mm, cu care a

distrus două tancuri MK-V. Apoi, cel de-al treilea tanc MK-V, cu tun de 57

mm, a distrus tancul A7V.

Germanii au neglijat producția de tancuri, dar au fabricat spre

sfârșitul războiului câteva zeci de tancuri - era însă prea târziu.

Englezii, în schimb, au introdus în bătălie tancurile prematur, la 15

septembrie 1916. Dar eficacitatea tancului s-a demonstrat mai târziu. În

prima conflagrație mondială tancul a fost utilizat numai ca însoțitor al

infanteriei. Tancurile foloseau mitraliera sau mitralierele și tunuri cu bătaie

scurtă. Viteza tancului era apropiată de cea a infanteristului (5 km/h). În

1918 s-a înțeles că tancul în afară de sprijinul de foc mai poate fi de folos și

la logistică transportând apă, alimente și muniție. Fuller (1878-1966) a

organizat în 1917 la Cambrai un atac-surpriză cu tancuri care a fost prima

angajare a blindatelor. Forța tancurilor a reconstruit pe noi baze filosofia

războiului de mișcare (mobilității). Ea a schimbat fizionomia câmpului de

luptă care a început în Primul Război Mondial și care va ajunge la apogeu în

cel de Al Doilea. El a spus că tactica (arta mișcării militarilor pe câmpul de

luptă) se schimbă în funcție de armamentul din dotare și de mijloacele de

transport folosite. Fiecare armament nou sau perfecționat și metodă nouă de

mișcare schimbă arta războiului. Apariția tancului revoluționează această

artă pentru că: 1) crește mobilitarea, 2) sporește securitatea și 3) crește

19

Revista de Ştiinţe Militare 3/2026

puterea ofensivă și puterea distructivă, acționând pe tot terenul (datorită

șenilelor).

Pe măsură ce se va perfecționa, tancul va modifica substanțial teoria

tacticii luptei. Tancurile sprijinite de aviație și de infanteria motorizată

reînvie războiul de mișcare. „Teroarea tancurilor” de la Cambre și Amiens a

determinat înfrângerea germanilor de la 4 august 1918. Tancurile au fost cea

mai bună armă ofensivă a forțelor terestre datorită blindajului, mobilității și

focului. Pe 15 septembrie 1916, la bătălia de pe Somme, englezii au utilizat

48 de tancuri repartizate la 12 divizii (la 2 divizii s-au repartizat câte 10

tancuri, șase divizii au primit câte 2 tancuri, iar celelalte câte 3 sau 4

tancuri). Fiecare divizie a înaintat pe o distanță proporțională cu numărul de

tancuri primite întărire.

La 16 aprilie 1917 aliații au introdus în bătălie 132 de tancuri pe

platoul Craonne pe un front de 40 de kilometri. Un număr de 57 au fost

incendiate, 12 au fost avariate grav. Numai 35% dintre tancuri au fost utile,

dar pierderile infanteriei au fost mai mici la diviziile care au avut tancuri

față de cele care n-au primit tancuri. S-a concluzionat că tancurile trebuie

folosite masat pe un front limitat pentru ca să existe prea multe ținte pentru

artileria inamică, iar tunurile de pe tancuri să vizeze cu predilecție acea

artilerie. Fiecare tanc ar trebui să fie însoțit de infanteriști pe care să-i

protejeze și care să-i ajute pe tanchiști semnalându-le țintele inamice care

trebuie distruse.

Submarinul a fost inventat de Robert Fulton însă invenția acestuia

nu a fost folosită nici de Franța, nici de UK. Napoleon al III-lea a susținut

construirea unui prototip de 400 de tone, lung de 42 de metri. În anul 1914,

50% din submarinele franceze erau pe abur, însă aveau și motor Diesel. În

anul 1899 s-a fabricat un submarin de 200 de tone, cu două motoare - unul

pentru suprafață și celălalt pentru imersiune - viteză de 12 noduri (8 în

imersiune), raza de acțiune de 100 de mile și două tuburi lans-torpile.

Începând cu anul 1900 SUA construiesc 20 de submarine. UK construiește

în 1902 submarinul Holland și apoi construiește submarine clasa C

(costieră) și clasa E (semioceanică).

Germania a început să producă submarine începând cu anul 1901.

Dar prima serie de U.9 a fost produsă în 1910. Apoi a construit submarine

costiere și oceanice, cu raza de acțiune de 25.000 de mile nautice.

Marina italiană, în 1912, a construit câteva submarine Meduza de

300 de tone, iar în 1915 un altul de 510 tone. Rusia a produs primul

submarin în anul 1911. În anul 1917 Germania a produs cu ajutorul

submarinelor pierderi enorme flotei comerciale a Aliaților încât s-a pus în

pericol capacitatea lor de a continua războiul.

Primul Război Mondial s-a remarcat, deci, prin patru caracteristici:

1) utilizarea căii ferate pentru transportul masiv al trupelor; 2) utilizarea

automobilelor și primelor blindate; 3) utilizarea submarinelor și 4) apariția

aviației și deci a treia dimensiune a războiului. Acestea se vor dezvolta în

continuare și se vor perfecționa rapid.

20

Revista de Ştiinţe Militare 3/2026

Toate ipotezele și previziunile menționate au fost verificate și

validate cu brio în cel de Al Doilea Război Mondial.

Dacă în Primul Război Mondial au fost experimentate tancurile,

avioanele, portavioanele și submarinele, în cel de Al Doilea ele și-au

dovedit capabilitățile previzionate în timpul și după încheierea Marelui

Război. Cel de Al Doilea Război Mondial l-a continuat pe Primul în aproape

toate, în politică militară, în strategie, în mijloace de luptă etc. Numai că de

această dată în loc de subunități de tancuri s-au folosit divizii de blindate

sprijinite masiv de aviație.

Dacă Primul Război Mondial a fost un război de tip industrial

susținut de o revoluție tehnică fără precedent, cel de Al Doilea a fost de

același tip în care a continuat această revoluție tehnică.

Primul Război Mondial, la fel ca și Al Doilea, din punct de vedere al

utilizării tehnologiei și al amplorii teatrelor de operații, a fost revoluționar.

Nici un alt război de până atunci nu a produs atâta inovație în domeniul

mijloacelor de luptă și utilizării lor ca cele două războaie mondiale. În anul

1918 Franța dispunea de 5200 de piese de artilerie grea și 5600 de tunuri

calibru de 75 mm. În august 1917 la ofensiva de la Verdun s-au tras 3

milioane de obuze, iar la 26 septembrie 1918 s-au tras 1,375 milioane de

proiectile de 75 mm, adică 75% din stocurile anului 1914. În cel de Al

Doilea Război Mondial aceste cantități au fost depășite cu mult. Dacă la

începutul anului 1914 nu exista nici un tanc, în 1918 Franța avea 3400 de

tancuri, iar în Al Doilea Război Mondial au existat zeci de mii de tancuri.

Marea revoluție în mijloacele de luptă a influențat tactica și strategia în cele

două mari războaie mondiale. Mereu s-au ivit surprize tehnice în teatrele de

operații. Deosebirea a constat în faptul că numărul de ofensive în cel de Al

Doilea Război Mondial au fost mult mai numeroase decât în Primul, în care

au fost numai 2-3 ofensive în anul 1918. Dacă în Primul s-a utilizat manevra

frontală de rupere prin combinarea (întrunirea) acțiunilor artileriei,

infanteriei, aviației și tancurilor, în cel de Al Doilea Război Mondial această

manevră s-a folosit frecvent. Așadar, în Primul Război Mondial s-a

prefigurat fizionomia celui de Al Doilea bazat pe acțiuni în forță de rupere

utilizându-se masiv artileria și binomul tanc-avion. În ambele Războaie

fronturile s-au întins pe sute și chiar mii de kilometri, iar confruntările au

fost de o ferocitate înfiorătoare, cu milioane, ba chiar zeci de milioane de

morți. În ambele războaie s-a întrebuințat o mare strategie de coaliție

datorită spațiilor imense de confruntare. Deosebirea a fost că din septembrie

1914 și până în martie 1918 Frontul de Vest a rămas imobil, în general

deoarece apărarea echilibra atacul.

După bătălia de la Verdun aviația a dat speranța că în viitor victoria

va depinde de supremația aeriană. Petain a considerat că aviația trebuia să

prelungească loviturile artileriei și să lovească continuu toate obiectivele din

adâncime, coloanele de trupe și cele de logistică, rezervele, depozitele și să

demoralizeze trupele inamicului. Această previziune se va adeveri în

viitorul mare război. Se pregătise astfel noua strategie aeriană a războiului.

21

Revista de Ştiinţe Militare 3/2026

În concluzie, ipotezele și previziunile formultate în Primul Război

Mondial au fost verificate/validate în cel de Al Doilea Război Mondial.

BIBLIOGRAFIE

CHALIAND G., Anthologie mondiale de la strategie des origiones au

nucleaire, Edition Robert Laffont, Paris, 1990;

POPESCU M., ARSENIE V., VĂDUVA G., Arta militară de-a lungul

mileniilor, Vol. 2, Centrul-Tehnic Editorial al Armatei, București,

2004;

REYNAERT F., BROVIELLE V., Le Petit Larousse. Cultură generală,

Editura Litera, București, 2020.