14
Revista de Ştiinţe Militare 3/2026
RĂZBOIUL CA EXPERIMENT ÎN ȘTIINȚA MILITARĂ
WARFARE AS AN EXPERIMENT IN MILITARY SCIENCE
Colonel (r) prof. univ. dr. ing. Eugen SITEANU
(Academy of Romanian Scientists, 3 Ilfov Street, 050044, Bucharest,
Romania, email: secretariat@aosr.ro)
Rezumat: Rene Descartes a elaborat principiul metodei științifice ca un
raționament care evită erorile de judecată și descoperă adevărul trebuind să
respecte patru precept (reținerea critică; regula sintezei; regula enumerării) care
se pot aplica în orice știință, deci și în știința militară. Utilizând acest principiu, în
acest articol se demonstrează că ipotezele și previziunile formulate după
încheierea Primului Război Mondial (Marelui Război) sunt verificate și validate în
cel de Al Doilea Război Mondial. Așadar. teoria cunoașterii elaborate de
Descartes se poate aplica și în știința militară.
Cuvinte cheie: știința militară, teoria cunoașterii, principiul metodei
științifice, ipoteze, previziuni.
Abstract: Rene Descartes developed the principle of the scientific method
as a reasoning that avoids errors of judgment and discovers the truth by respecting
four precepts (critical restraint; rule of synthesis; rule of enumeration) that can be
applied in any science, therefore also in military science. Using this principle, this
article demonstrates that the hypotheses and predictions formulated after the end
of the First World War (the Great War) are verified and validated in the Second
World War. Therefore. the theory of knowledge developed by Descartes can also
be applied in military science.
Keywords: military science, theory of knowledge, principle of scientific
method, hypotheses, predictions.
Știința militară are mai multe domenii: istorie militară, geografie
militară, medicină militară, psihologie militară, topografie militară etc.
denumite științe militare care s-au dezvoltat prin integrarea rezultatelor
științifice din alte domenii (științe) academice în știința militară. Știința
militară nu este acceptată ca știință de către unii oameni de știință din cauză
că nu utilizează o metodă științifică de respingere a ipotezelor prin
experiment, conform principiului metodei științifice formulat de Roger
Bacon. Acest principiu a fost decompus de savantul/filosoful englez în
următoarele etape1: 1) observarea fenomenului; 2) formularea unor ipoteze;
3) presupunerea unor noi evenimente pe baza acelor ipoteze (previziunea);
4) verificarea sau respingerea prin experiment; 5) evaluarea (concluzia). Noi
considerăm, însă, că această metodă științifică poate fi utilizată și în știința
militară considerând că războiul este un adevărat experiment, iar războaiele
Membru corespondent al Academiei Oamenilor de Știință din România, membru titular al
Comitetului Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii (CRIFST) al Academiei
Române, email: esiteanu@yahoo.com.
1 Francois Reynaert, Vincent Brovielle, Le Petit Larousse. Cultură generală, Editura Litera,
București, 2020, p. 317.
15
Revista de Ştiinţe Militare 3/2026
fiind experimente, adică adevărate laboratoare de cercetare ale științei
militare. Ca urmare, în știința militară cele cinci etape ale metodei științifice
vor fi următoarele: 1) observarea fenomenului război; 2) formularea
ipotezelor; 3) previziunea unor noi evenimente pe baza acestor ipoteze; 4)
verificarea sau respingerea ipotezelor prin următorul război (următoarele
războaie); 5) concluzia (concluziile).
La fel ca și Roger Bacon (1214-1292) și Rene Descartes în lucrarea
sa „Discurs asupra metodei”, face din principiul metodei științifice un
raționament care, pentru evitarea erorilor de judecată și pentru descoperirea
adevărului în orice știință, trebuie să respecte patru precepte. Aceste
precepte sunt: 1) să nu se accepte niciodată drept adevărat ceva ce nu se
cunoaște în mod evident ca atare; acest precept se numește reținere critică;
2) împărțirea fiecărei dificultăți de cercetare în mai multe părți în scopul de
a le rezolva corect, adică a le rezolva mai bine; acest precept se numește
regula analizei; 3) gândirea trebuie călăuzită în mod ordonat pornind de la
simplu (obiectele cele mai simple) la complex (pentru a urca treptat până la
cunoașterea celor mai complexe obiecte); aceasta e regula sintezei; 4) să se
facă de fiecare dată enumerări și revizuiri generale pentru a nu se omite
nimic; aceasta e regula enumerării. Deci, Descartes a elaborat o nouă teorie
a cunoașterii (care conține reținerea critică, analiza, sinteza și enumerarea)
care se poate aplica și în știința militară2. Astfel, aceasta beneficiază de o
adevărată revoluție științifică care o transformă într-o disciplină academică
autonomă și autosuficientă3. În continuare vom da câteva exemple de
războaie, adică de experiențe militare și de cele cinci etape ale metodei
științifice de cercetare a fenomenului război sau de utilizare a teoriei
cunoașterii elaborată de Descartes.
Din observarea fenomenului război desfășurat pe timpul primei
conflagrații mondiale (1914-1918) am constatat că societățile industrializate
s-au militarizat masiv (totalul efectivelor au depășit 50 de milioane de
militari din care au fost uciși nouă milioane pe câmpurile de luptă) și în
război s-au experimentat noi arme: tancuri, blindate, avioane, submarine,
noi nave de luptă inclusiv portavioane, radare etc. Așadar, Primul Război
Mondial a fost un război de masă care s-a mondializat și a luat dimensiuni
apocaliptice cu imobilizarea fronturilor, anihilarea mobilității și utilizarea
masivă a focului, având planuri complexe cu obiective foarte mari și
desfășurat pe spații imense. El a cuprins 28 de state beligerante cu o
populație de peste 1,5 miliarde de oameni. Toate aceste idei fac parte din
preceptul reținerii critice al lui Descartes.
În continuare sunt ipotezele noastre la care se adaugă aceea că toate
caracteristicile tehnico-tactice ale noilor arme se îmbunătățesc continuu
astfel încât ele se perfecționează permanent, ceea ce conduce la inovarea
științei militare. Pentru analiza modului cum au evoluat noile armamente și
cum s-a perfecționat arta și știința militară vom apela la regula analizei a lui
2 Ibidem, p. 281.
3 Ibidem, p. 317.
16
Revista de Ştiinţe Militare 3/2026
Descartes care a recomandat descompunerea problemei de cercetare în mai
multe părți. De aceea vom trece la analiza aportului pe care îl are fiecare
nou mijloc de luptă în dezvoltarea artei și științei militare. Vom începe cu
aviația și cu apariția strategiei aeriene și a modului în care aviația
metamorfozează configurația și fizionomia războiului prin apariția
tridimensionalității teatrului de operații. Comandantul aviației italiene,
generalul Giulio Duhet (1869-1921) a scris „Stăpânirea spațiului aerian”, în
care explică rolul viitoar al aviației și dimensiunea aeriană a războiului,
necesitatea producției de avioane și a unei flote aeriene. Aceasta putând să
apere teritoriul țării împotriva atacului aerian și să sprijine operațiile terestre
și maritime. El a prezis că în viitor mii de avioane de luptă vor împânzi
cerul. Tot ceea ce a prevăzut el, încă din 1909, s-a realizat. „În pregătirea
apărării naționale trebuie să urmăm o cale complet nouă, deoarece natura
viitoarelor războaie va fi totalmente diferită de cea a războaielor de
odinioară”4. Iată deci o nouă previziune.
William Mitchell (1879-1936) a fost de asemenea un vizionar în
rolul aviației: „Omenirea se află în pragul erei aeronautice în cursul căreia
destinele tuturor popoarelor se vor hotărî în aer”5. El a scris că „forța aeriană
este facultatea de a face ceva în aer sau traversând aerul și de vreme ce aerul
acoperă lumea întreagă, aeroplanele pot să fie peste tot pe planetă”6.
Avioanele comprimă timpul, anulează distanțele și frontierele. Ele
survolează toate statele din toate direcțiile, atât ziua cât și noaptea. Pe lângă
personalul maritim și cel terestru a mai apărut și personalul zburător. A
apărut strategia aeriană care se ocupă de pregătirea și utilizarea forțelor
aeriene (strategia aeriană a forțelor) și a mijloacelor aeriene (strategia
aeriană a mijloacelor) de planificarea și executarea acțiunilor de atac și a
celor pentru apărarea contra atacurilor de la sol, de pe mare și din aer
(strategia operațională aeriană). Aviația este o armă ofensivă, existând o
plajă enormă de deschideri și de posibilități reprezentate de apariția în
spațiul strategic și în câmpul tactic a aeronavelor. Una dintre caracteristicile
importante ale reușitei în războiul viitorului este supremația aeriană.
Aceasta este o altă previziune.
Scopul, dar și efectul strategiei aeriene operaționale constă în
realizarea și menținerea supremației aeriene. Acest principiu al artei militare
nu va fi contrazis niciodată. Dar nu toate statele pot crea o putere aeriană
eficace și eficientă deoarece în scopul realizării unei asemenea flote sunt
necesare: 1) patriotism și dragoste de țară pentru ca piloții să suporte cu
stoicism pierderile foarte mari în timp de război; 2) o industrie puternică și
materii prime suficiente pentru producerea echipamentelor aeronautice,
motoarelor și aeronavelor. Dacă un stat a cărui ambiție este cucerirea
planetei ar putea să aibă un demaraj aerian într-un viitor război, el ar putea
4 Gerard Chaliand, Anthologie mondiale de la strategie des origiones au nucleaire, Edition
Robert Laffont, Paris, 1990, p. 1139.
5 Ibidem, p. 1140.
6 Popescu M., Arsenie V., Văduva G., Arta militară de-a lungul mileniilor, Vol. 2, Centrul-
Tehnic Editorial al Armatei, București, 2004, p. 169.
17
Revista de Ştiinţe Militare 3/2026
domina planeta chiar mai lesne decât a reușit vreodată o țară în trecut să
domine un continent7.
Mareșalul englez Hugh Trenchard (1873-1956) a creat Royal Air
Force și a concretizat astfel viziunile predecesorilor și contemporanilor săi.
Statul Major al Aerului considera că obiectivul acțiunii aeriene consta în
paralizarea centrelor de producție a muniției de război ale inamicului și
întreruperea ansamblului transporturilor și comunicațiilor sale. În noul
manual al Royal Air Force acest obiectiv era: „misiunea forței aeriene este
de a zdrobi mijloacele de rezistență inamice prin atacuri asupra unor
obiective selecționate ca fiind cele mai potrivite în vederea atingerii acestui
obiectiv”8. Era deci o nouă metodă pentru a-l învinge pe inamic. Trenchard
considera că nu e ilegală bombardarea obiectivelor militare inamice
indiferent unde sunt dislocate ele. Apariția aviației a schimbat complet
filosofia războiului nu numai prin extinderea teatrului de confruntare (a
spațiului luptei/bătăliei), dar și prin afectarea gravă și ireversibilă a întregii
populații, adică prin includerea ei în acest spațiu. O dată cu apariția
armatelor naționale întreaga populație a fost implicată, într-o formă sau alta,
în război pentru că:
- pentru armatele naționale e necesară contribuția întregului popor la
procesul generării resurselor umane încorporabile și resurselor materiale
pentru pregătirea și desfășurarea războiului;
- războaiele nu se mai puteau declanșa pentru orice, ci numai pentră
apărarea intereselor națioanle vitale;
- lupta armată transcende spațiul câmpului de luptă deoarece scopul
războiului este înfrângerea statului inamic și nu doar armata acestuia prin
toate mijloacele posibile.
Așadar, forța aeriană se constituie în cea de a treia dimensiune a
războiului care a comprimat timpul și a inclus în teatrul de operații și
obiective economice (inclusiv industriale), de transporturi și telecomunicații
etc. Strategia aeriană a relansat războiul și i-a deschis noi orizonturi, a extins
domeniul artei și științei militare. Acestea au fost câteva ipoteze și
previziuni care țin de domeniul aviației.
Epoca blindajelor (tancurilor) a fost inaugurată de Primul Război
Mondial și s-a numit epoca „războiului de fier”. Primele autovehicule
blindate au fost înarmate cu o mitralieră chiar înainte de declanșarea
războiului, deoarece se trecuse deja la societatea de tip industrial. Acele
blindate aveau 2,5-3 tone, blindaj de 6-8 mm, motor de 30-40 de cai putere
și roți cu bandaj de cauciuc plin. Francezii au înzestrat armata cu
autoblindata Charon Mle 1904. Ea transporta două bare de oțel de 1,6 metri
pentru traversarea șanțurilor. După bătălia de la Marna au fost blindate
armate cu câte o mitralieră câteva autovehicule civile. Rușii au fost
inventivi; șoferul țarului a inventat șenila pentru deplasarea în teren noroios,
7 Ibidem, pp. 170-171.
8 Ibidem, p. 171.
18
Revista de Ştiinţe Militare 3/2026
pe zăpadă etc. Roțile din față erau mobile (pentru direcție), iar șenilele erau
în spate. Iarna, roțile din față erau înlocuite cu două skiuri (patine).
Britanicii au utilizat tractorul șenilat american Holt pentru
construirea primului tanc. În Franța, generalul Joffre a achiziționat 400 de
Schneider și 400 de St. Chamond (șenilate). În timpul acesta englezii au
fabricat tancul Mark-1 (primul tanc). După aceea au produs mai multe mărci
de tancuri ajungând până la tancul Mark V. În schimb, francezii au fabricat
primul tanc cu turelă marca Renault FT, care cântărea 7 tone, avea blindaj
de 6 mm, iar în față de 20 mm cu un motor de 35 cp. Acest tanc avea un tun
calibrul 37 mm și atingea o viteză de 7,7 km/h. Francezii au fabricat 3144
de tancuri Renault FT, iar britanicii peste o mie de tancuri. Tancurile erau
necesare pentru distrugerea fortificațiilor de campanie astfel încât
infanteriștii să dispună de un sprijin de foc puternic și continuu pe tot timpul
înaintării lor. Așadar tancul era un mijloc de sprijin al infanteristului, un
mijloc de distrugere și de înfricoșare a inamicului și invulnerabil la
armamentul de infanterie.
În ceea ce privește confruntarea dintre tancuri și artilerie, dacă
tancurile atacau răzlețe, șansa era de partea tunurilor. Dacă atacau în
formații masive, artileria de câmp nu avea nici o șansă în fața mobilității
tancurilor. Deoarece tancul Renaul FT avea turelă rotativă (la 3600) se
consideră că el este singurul moștenitor al tancului actual. După război
firma Renault a primit foarte multe comenzi de tancuri din partea mai
multor state. Tancul avea o turelă mică în care încăpea numai comandantul
de tanc. Prima bătălie între tancuri a fost la 24 aprilie 1918 când trei tancuri
MK-V s-au luptat cu un A7V, care avea un tun de calibrul 57 mm, cu care a
distrus două tancuri MK-V. Apoi, cel de-al treilea tanc MK-V, cu tun de 57
mm, a distrus tancul A7V.
Germanii au neglijat producția de tancuri, dar au fabricat spre
sfârșitul războiului câteva zeci de tancuri - era însă prea târziu.
Englezii, în schimb, au introdus în bătălie tancurile prematur, la 15
septembrie 1916. Dar eficacitatea tancului s-a demonstrat mai târziu. În
prima conflagrație mondială tancul a fost utilizat numai ca însoțitor al
infanteriei. Tancurile foloseau mitraliera sau mitralierele și tunuri cu bătaie
scurtă. Viteza tancului era apropiată de cea a infanteristului (5 km/h). În
1918 s-a înțeles că tancul în afară de sprijinul de foc mai poate fi de folos și
la logistică transportând apă, alimente și muniție. Fuller (1878-1966) a
organizat în 1917 la Cambrai un atac-surpriză cu tancuri care a fost prima
angajare a blindatelor. Forța tancurilor a reconstruit pe noi baze filosofia
războiului de mișcare (mobilității). Ea a schimbat fizionomia câmpului de
luptă care a început în Primul Război Mondial și care va ajunge la apogeu în
cel de Al Doilea. El a spus că tactica (arta mișcării militarilor pe câmpul de
luptă) se schimbă în funcție de armamentul din dotare și de mijloacele de
transport folosite. Fiecare armament nou sau perfecționat și metodă nouă de
mișcare schimbă arta războiului. Apariția tancului revoluționează această
artă pentru că: 1) crește mobilitarea, 2) sporește securitatea și 3) crește
19
Revista de Ştiinţe Militare 3/2026
puterea ofensivă și puterea distructivă, acționând pe tot terenul (datorită
șenilelor).
Pe măsură ce se va perfecționa, tancul va modifica substanțial teoria
tacticii luptei. Tancurile sprijinite de aviație și de infanteria motorizată
reînvie războiul de mișcare. „Teroarea tancurilor” de la Cambre și Amiens a
determinat înfrângerea germanilor de la 4 august 1918. Tancurile au fost cea
mai bună armă ofensivă a forțelor terestre datorită blindajului, mobilității și
focului. Pe 15 septembrie 1916, la bătălia de pe Somme, englezii au utilizat
48 de tancuri repartizate la 12 divizii (la 2 divizii s-au repartizat câte 10
tancuri, șase divizii au primit câte 2 tancuri, iar celelalte câte 3 sau 4
tancuri). Fiecare divizie a înaintat pe o distanță proporțională cu numărul de
tancuri primite întărire.
La 16 aprilie 1917 aliații au introdus în bătălie 132 de tancuri pe
platoul Craonne pe un front de 40 de kilometri. Un număr de 57 au fost
incendiate, 12 au fost avariate grav. Numai 35% dintre tancuri au fost utile,
dar pierderile infanteriei au fost mai mici la diviziile care au avut tancuri
față de cele care n-au primit tancuri. S-a concluzionat că tancurile trebuie
folosite masat pe un front limitat pentru ca să existe prea multe ținte pentru
artileria inamică, iar tunurile de pe tancuri să vizeze cu predilecție acea
artilerie. Fiecare tanc ar trebui să fie însoțit de infanteriști pe care să-i
protejeze și care să-i ajute pe tanchiști semnalându-le țintele inamice care
trebuie distruse.
Submarinul a fost inventat de Robert Fulton însă invenția acestuia
nu a fost folosită nici de Franța, nici de UK. Napoleon al III-lea a susținut
construirea unui prototip de 400 de tone, lung de 42 de metri. În anul 1914,
50% din submarinele franceze erau pe abur, însă aveau și motor Diesel. În
anul 1899 s-a fabricat un submarin de 200 de tone, cu două motoare - unul
pentru suprafață și celălalt pentru imersiune - viteză de 12 noduri (8 în
imersiune), raza de acțiune de 100 de mile și două tuburi lans-torpile.
Începând cu anul 1900 SUA construiesc 20 de submarine. UK construiește
în 1902 submarinul Holland și apoi construiește submarine clasa C
(costieră) și clasa E (semioceanică).
Germania a început să producă submarine începând cu anul 1901.
Dar prima serie de U.9 a fost produsă în 1910. Apoi a construit submarine
costiere și oceanice, cu raza de acțiune de 25.000 de mile nautice.
Marina italiană, în 1912, a construit câteva submarine Meduza de
300 de tone, iar în 1915 un altul de 510 tone. Rusia a produs primul
submarin în anul 1911. În anul 1917 Germania a produs cu ajutorul
submarinelor pierderi enorme flotei comerciale a Aliaților încât s-a pus în
pericol capacitatea lor de a continua războiul.
Primul Război Mondial s-a remarcat, deci, prin patru caracteristici:
1) utilizarea căii ferate pentru transportul masiv al trupelor; 2) utilizarea
automobilelor și primelor blindate; 3) utilizarea submarinelor și 4) apariția
aviației și deci a treia dimensiune a războiului. Acestea se vor dezvolta în
continuare și se vor perfecționa rapid.
20
Revista de Ştiinţe Militare 3/2026
Toate ipotezele și previziunile menționate au fost verificate și
validate cu brio în cel de Al Doilea Război Mondial.
Dacă în Primul Război Mondial au fost experimentate tancurile,
avioanele, portavioanele și submarinele, în cel de Al Doilea ele și-au
dovedit capabilitățile previzionate în timpul și după încheierea Marelui
Război. Cel de Al Doilea Război Mondial l-a continuat pe Primul în aproape
toate, în politică militară, în strategie, în mijloace de luptă etc. Numai că de
această dată în loc de subunități de tancuri s-au folosit divizii de blindate
sprijinite masiv de aviație.
Dacă Primul Război Mondial a fost un război de tip industrial
susținut de o revoluție tehnică fără precedent, cel de Al Doilea a fost de
același tip în care a continuat această revoluție tehnică.
Primul Război Mondial, la fel ca și Al Doilea, din punct de vedere al
utilizării tehnologiei și al amplorii teatrelor de operații, a fost revoluționar.
Nici un alt război de până atunci nu a produs atâta inovație în domeniul
mijloacelor de luptă și utilizării lor ca cele două războaie mondiale. În anul
1918 Franța dispunea de 5200 de piese de artilerie grea și 5600 de tunuri
calibru de 75 mm. În august 1917 la ofensiva de la Verdun s-au tras 3
milioane de obuze, iar la 26 septembrie 1918 s-au tras 1,375 milioane de
proiectile de 75 mm, adică 75% din stocurile anului 1914. În cel de Al
Doilea Război Mondial aceste cantități au fost depășite cu mult. Dacă la
începutul anului 1914 nu exista nici un tanc, în 1918 Franța avea 3400 de
tancuri, iar în Al Doilea Război Mondial au existat zeci de mii de tancuri.
Marea revoluție în mijloacele de luptă a influențat tactica și strategia în cele
două mari războaie mondiale. Mereu s-au ivit surprize tehnice în teatrele de
operații. Deosebirea a constat în faptul că numărul de ofensive în cel de Al
Doilea Război Mondial au fost mult mai numeroase decât în Primul, în care
au fost numai 2-3 ofensive în anul 1918. Dacă în Primul s-a utilizat manevra
frontală de rupere prin combinarea (întrunirea) acțiunilor artileriei,
infanteriei, aviației și tancurilor, în cel de Al Doilea Război Mondial această
manevră s-a folosit frecvent. Așadar, în Primul Război Mondial s-a
prefigurat fizionomia celui de Al Doilea bazat pe acțiuni în forță de rupere
utilizându-se masiv artileria și binomul tanc-avion. În ambele Războaie
fronturile s-au întins pe sute și chiar mii de kilometri, iar confruntările au
fost de o ferocitate înfiorătoare, cu milioane, ba chiar zeci de milioane de
morți. În ambele războaie s-a întrebuințat o mare strategie de coaliție
datorită spațiilor imense de confruntare. Deosebirea a fost că din septembrie
1914 și până în martie 1918 Frontul de Vest a rămas imobil, în general
deoarece apărarea echilibra atacul.
După bătălia de la Verdun aviația a dat speranța că în viitor victoria
va depinde de supremația aeriană. Petain a considerat că aviația trebuia să
prelungească loviturile artileriei și să lovească continuu toate obiectivele din
adâncime, coloanele de trupe și cele de logistică, rezervele, depozitele și să
demoralizeze trupele inamicului. Această previziune se va adeveri în
viitorul mare război. Se pregătise astfel noua strategie aeriană a războiului.
21
Revista de Ştiinţe Militare 3/2026
În concluzie, ipotezele și previziunile formultate în Primul Război
Mondial au fost verificate/validate în cel de Al Doilea Război Mondial.
BIBLIOGRAFIE
CHALIAND G., Anthologie mondiale de la strategie des origiones au
nucleaire, Edition Robert Laffont, Paris, 1990;
POPESCU M., ARSENIE V., VĂDUVA G., Arta militară de-a lungul
mileniilor, Vol. 2, Centrul-Tehnic Editorial al Armatei, București,
2004;
REYNAERT F., BROVIELLE V., Le Petit Larousse. Cultură generală,
Editura Litera, București, 2020.