111

Revista de Ştiinţe Militare 3/2026

ACTIVITATEA MEDICO-MILITARĂ A

PROFESORULUI IOAN CANTACUZINO

PROFESSOR IOAN CANTACUZINO'S MILITARY

MEDICAL WORK

Colonel (ret.) medic prof. univ. dr. Viorel ORDEANU^

Colonel (ret.) prof. univ. dr. Benoni ANDRONIC ^

(Academy of Romanian Scientists, 3 Ilfov, 050044, Bucharest, Romania,

email: secretariat@aosr.ro)

Rezumat: Institutul Cantacuzino a împlinit peste un secol de existenţă

oficială, dar experienţa lui este de fapt de 125 de ani în serviciul naţiunii române.

A produs multe milioane de doze: vaccinuri profilactice şi terapeutice, seruri

terapeutice şi alte medicamente biologice, reagenţi in vivo şi in vitro, animale de

experienţă şi materiale pentru acestea etc.

Marii generali au rămas în Istorie prin victoriile lor, dar în istoria

românilor a rămas totuşi un general care a salvat vieţile a multor mii de soldaţi şi

milioane de civili. Este General de brigadă (r.) medic Prof. univ. dr. Ioan I.

Cantacuzino, fondatorul Institutului care îi poartă numele, actualul ,,Institut

Naţional de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militară „Cantacuzino” (INCDMM) din

Bucureşti.

Cuvinte cheie: INCDMM ,,Cantacuzino”, medicină militară, istoria

medicinei, produse biologice, sănătate publică.

Abstract: The Cantacuzino Institute has marked over a century of official

existence, but it has in fact been serving the Romanian nation for 125 years. It has

produced many millions of doses: prophylactic and therapeutic vaccines,

therapeutic serums and other biological medicines, in vivo and in vitro reagents,

laboratory animals and related materials, etc.

Great generals have gone down in history for their victories, but Romanian

history has also remembered a general who saved the lives of many thousands of

soldiers and millions of civilians. He is Brigadier General (ret.) and physician

Prof. Ioan I. Cantacuzino, M.D., Ph.D., the founder of the institute that bears his

name, the current “Cantacuzino” National Institute for Medical-Military Research

and Development in Bucharest.

Keywords: INCDMM Cantacuzino, military medicine, history of medicine,

biological products, public health.

Introducere

În fața celei mai prestigioase instituţii medicale din România, astăzi

militarizată şi modernizată, ne amintim cu respect şi recunoştinţă de

fondatorul și de marii înaintaşi care au creeat şi au dezvoltat acest for

 Profesor universitar la Universitatea ,,Titu Maiorescu” și Institutul de Medicină Militară

Bucureşti, email: ordeanu_viorel@yahoo.com

 Profesor universitar, membru corespondent al Academiei Oamenilor de Ştiinţe din

România, email: benoneandronic@yahoo.com

112

Revista de Ştiinţe Militare 3/2026

medical unic de cercetare, învăţământ şi producţie în beneficiul naţiunii

române. Prezentăm această legătură intrinsecă a instituţiei medicale cu

armata pentru a sublinia importanţa strategică a activităţii sale specifice,

pentru securitatea naţională a României moderne. Şi pentru că, aşa cum

spuneau latinii: ,,Cei care nu ştiu să afle, iar cei care ştiu să-şi

reamintească cu plăcere”. Cât despre faptele, întâmplările şi personalităţile

prezentate aici, să ne amintim îndemnul lui Nicolae Iorga: ,,Citiţi istoria ca

să ştiţi ce va fi!”

1.Profesorul Ioan Cantacuzino - o carieră militară de excepţie

Marile personalități militare au rămas în istoria umanității prin

victoriile lor, deci şi prin numărul mare de morţi în rândurile inamicului şi

implicit şi al trupelor proprii sau chiar al populaţiei civile. Uneori pierderile

proprii erau mult mai mari decât ale inamicului învins, astfel că regele

Pyrus, după o victorie asupra romanilor, a spus: “Încă o victorie ca asta şi

sunt pierdut!”.

În istoria românilor a rămas totuşi un general care nu a omorât pe

nimeni (exceptând câteva catralioane de microbi), și care dimpotrivă, a

salvat vieţile multor mii de soldaţi şi milioane de civili. Este Generalul de

brigadă (r.) medic Prof. univ. Dr. Ioan I. Cantacuzino, fondatorul Institutului

care îi poartă numele, actualul Institut Naţional de Cercetare-Dezvoltare

Medico-Militară (INCDMM) „Cantacuzino” din Bucureşti.

Fiu de ministru, nepot de general, descendent al familiei imperiale a

Cantacuzinilor, s-a născut la Bucureşti în 1863. Şi-a folosit poziţia socială

pentru a învăţa şi a munci mai mult decât oricare altul. Nu a mers la şcoală,

a învăţat acasă şi vorbea curent româna, franceza, germana, ştia latina şi

greaca. A dobândit o cultură generală solidă şi toate cunoştinţele unui elev

eminent, aşa că la 16 ani este admis la Liceul „Louis-le-Grand” din Paris,

direct în anul al treilea (înregistrat ca elevul Jean Cantacuzene). Este

premiant, la 19 ani ia bacalaureatul şi urmează Facultatea de Litere şi

Filozofie din Paris, pe care o absolvă în 1885. Conform legislaţiei timpului,

revine în ţară pentru satisfacerea obligaţiilor militare.

La 25 noiembrie 1885 a fost încorporat ca soldat bacalaureat

(echivalent acum cu „militar cu termen redus”) în Regimentul 1 Geniu din

Bucureşti. La 26 martie 1886 este avansat caporal bacalaureat. La 25 mai

1886 se încheie perioada de instruire și este avansat, la 10 iulie 1886, la

gradul de sergent bacalaureat, iar după examenul de absolvire, la 30 august

1886, este înălţat la gradul de sublocotenent de rezervă în arma infanterie,

conform Înaltului Decret Regal nr. 2415, din 31 august 1886 (semnat de

Regele Carol I) şi repartizat ca ofiţer de rezervă la Corpul 2 Armată, în

Regimentul 5 Dorobanţi „Vlaşca”.

După îndeplinirea obligaţiilor militare se întoarce în Franţa şi, în

paralel, urmează cursurile Facultăţii de Ştiinţe Naturale la Universitatea

Sorbona, în perioada 1886-1891 şi la Facultatea de Medicină din Paris, în

perioada 1887-1894, iar în 1889-1991, face practică în spitale. La 12 iulie

1894, obţine titlul de Doctor în medicină cu teza „Cercetări asupra modului

113

Revista de Ştiinţe Militare 3/2026

de distrugere a vibrionului holeric în organism”.

Se întoarce în România şi, în perioada 1894-1896, este profesor

suplinitor (conferenţiar) de morfologie animală la Facultatea de Ştiinţe din

Iaşi, lucrează ca medic şi susţine conferinţe de geologie. Având în vedere că

acum este medic, prin Înaltul Decret Regal, nr. 3355, din 19 iulie 1895, i se

acordă gradul de medic de batalion (echivalent acum cu gradul de

locotenent-medic) şi, la 01 august 1895, este repartizat ca medic de rezervă

la Corpul 4 Armată.

În anul 1896 se căsătoreşte şi pleacă din nou la Paris unde lucrează,

până în 1901, la Institutul Pasteur, ca intern la laboratorul profesorului Ilya

Metchnikoff (Mecinikov, părintele imunologiei). În anul 1901, Facultatea de

Medicină din Bucureşti înfiinţează catedra de Medicină experimentală şi la

recomandarea lui Metchnikoff, dr. Cantacuzino ocupa postul de profesor de

Medicină experimentală.

La 21 decembrie 1901, organizează Laboratorul de Medicină

experimentală la „Institutul de anatomie patologică şi bacteriologie”, create

la 1887, de Victor Babeş, în actuala clădire construită în 1898. Continuă

cercetările pentru combaterea bolilor timpului său: holera, malaria,

tuberculoza, scarlatina, tifosul exantematic s.a. În perioada 1904 -1911

organizează o campanie de combatere a malariei în rândul populaţiei civile

şi armatei¹. În 1904 Direcţia generală a Serviciului sanitar, din Ministerul

de Interne (predecesorul Ministerului Sănătăţii) îi solicită să prepare ser

antistreptococic, iar în 1905, ser antidizenteric. Din 1908 Serviciul sanitar

al Armatei trimite la Laboratorul de Medicină experimentală tineri medici

militari pentru pregătire epidemiologică. În perioada 1908 -1910 profesorul

Cantacuzino a fost Directorul Serviciului sanitar civil al ţării şi a înfiinţat

laboratoare regionale de bacteriologie şi igienă (Craiova, Galaţi, Constantă,

Iaşi, Sulina), sanatorii pentru tuberculoşi (Bisericani, Bârnova, Nifon,

Cărbuneşti, Filaret). A redactat Legea sanitară din 1910, care conţinea

dispoziţii moderne privind organizarea şi practica ocrotirii sănătăţii în ţara

noastră², inclusiv organizarea pe circumscripții sanitare, care au fost valabile

până nu demult. În 1910, Direcţia Serviciului sanitar al armatei (condus de

gl. bg. medic dr. Constantin Papilian, chirurg si profesor de anatomie) i-a

solicitat să prepare un vaccin contra febrei tifoide şi a aplicat vaccinarea şi

revaccinarea antitifică la toţi recruţii, iar această boală a dispărut la militari.

În 1911, a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

În perioada Celui de Al Doilea Război Balcanic, în 1913, a

coordonat activitatea de combatere a epidemiilor de febră tifoidă şi holeră

asiatică la militarii români pe timpul campaniei din Bulgaria. În 1913, a

produs mari cantităţi de vaccin antiholeric, pe care l-a aplicat în masă la

militarii aflaţi în campanie în Bulgaria, în mediu epidemic. În doar 3

săptămâni a preparat 900 000 de doze de vaccin antiholeric, pe care l-a

1 Spătaru Eugen-Dorin, ,,Medicul general de brigadă în rezervă Ioan Cantacuzino”, Revista

Misiunea (Academia Oamenilor de Ştiinţă din România), anul VI nr. 1(6) 2019, p.80-83.

2 Ilea Teodor, Ghelerter Iuliu, Benone Duțescu, Învăţământul medical şi farmaceutic din

Bucureşti, Institutul de Medicină şi Farmacie, Bucureşti, 1963, p. 34.

114

Revista de Ştiinţe Militare 3/2026

administrat la militari şi la civili, în plină epidemie, ,,marea experienţă

românească”, care a redus mortalitatea în rândul Armatei române la numai

1611 decese³. Pentru că în Laboratorul catedrei de Medicină experimentală

(situat provizoriu la Institutul Babeş) nu mai avea suficientă sticlărie de

laborator (clondire de 10 litri şi pahare Erlenmeyer de 1 litru) pentru

prepararea de vaccin antiholeric şi nu era timp să cumpere altele, a folosit şi

marele samovar pentru ceai pe care îl primise cadou la plecarea din Paris de

la profesorul său Ilya Metchnikoff. Samovarul se păstrează în micul muzeu

de la actualul Institut Cantacuzino, ca un îndemn pentru noile generaţii:

,,dacă vrei, poţi!” (figura 1.)

Figura 1. Samovarul Prof. Cantacuzino, în care în caz de forță majoră,

a preparat vaccin holeric

Ca recunoaştere a meritelor, a fost avansat prin Înaltul Decret Regal,

nr. 5112, din 25 iulie 1913, la gradul de medic căpitan în rezervă şi a fost

repartizat ca ofiţer sanitar de rezervă la Corpul 2 Armată, iar prin Înaltul

Decret Regal, nr. 7166, din 24 decembrie 2013, a fost avansat la gradul de

medic maior de rezervă și a fost numit Şeful Serviciului sanitar al armatei⁴.

Se poate presupune că se referă la armata română de pe frontul din Bulgaria,

deoarece Şeful Direcţiei Medicale a Ministerului de Război era gl. bg.

medic dr. Mihail Călinescu.

Împreună cu colaboratorii săi a avut multe misiuni pe front, inclusiv

inspecţii la Spitale de campanie, dintre care un spital de holerici era finanţat

şi condus de Sabina Cantacuzino, una dintre surorile sale. (figura 2, 3, 4,

5,6⁵).

3 Sanda Gheorghe, O istorie a medicinei militare românești, Editura Militară, București,

1980, p. 27.

4 Teodor Ilea, Iuliu Ghelerter, Benone Duțescu, Op. cit., p. 42.

5 Colecții de fotografii de epocă, Muzeul Militar Național ,,Regele Ferdinand I”.

115

Revista de Ştiinţe Militare 3/2026

Figura 2. Locotenentul medic Ioan

Cantacuzino,pe front în Al Doilea Război

Balcanic, la o ambulanţă (spital de campanie)

cu doi colegi, în Bulgaria

Figura 3. Căpitanul medic Ioan Cantacuzino, pe front în

Al Doilea Război Balcanic.

Figura 4. Infirmerie de unitate pe frontul balcanic imediat în spatele

liniei frontului Balcanic.

116

Revista de Ştiinţe Militare 3/2026

Figura 5. Personalul unui Spital de campanie pe frontul balcanic, în

centru este maiorul medic Ioan Cantacuzino.

Figura 6. Regele Carol I vizitează spitalul de holerici de la Turnu-Măgurele,

însoţit de maiorul medic Ioan Cantacuzino.

Al Doilea Război Balcanic, deşi începuse foarte bine pentru Armata

Română, a dus la înfrângere din cauza incompetenţei conducerii militare şi

politice şi a cumplitei epidemii de holeră, care au învins armata victorioasă

şi au forţat-o să se retragă, cu pierderi mari. Mareşalul Otto von Bismark,

cel care unise statele germane și a fost primul Cancelar al Germaniei,

declanşase trei mari războaie europene pe care le-a câştigat cu preţul a 80

000 de morţi, spusese: ,,Regulamentele militare sunt scuza ofiţerilor lipsiţi

de iniţiativă.” Cel care a salvat Armata Română de la dezastru a fost

profesorul Cantacuzino, care împreună cu echipa lui medicală a aplicat

măsuri antiepidemice, a vaccinat trupa şi populaţia din zona de risc, a

organizat măsurile igienico-sanitare necesare⁶ etc.

După terminarea Războiului Balcanic, prin Decizia Ministerială, nr.

375 din 16 iulie 1914, a fost mutat ca ofiţer sanitar de rezervă la Direcţia a

6 Constantin Ciufecu, Neguț Marian, Profesorul Cantacuzino – personalitate de excepţie în

conştiinţa poporului roman, Total Publishing, Bucureşti, 2013, p. 42.

117

Revista de Ştiinţe Militare 3/2026

6-a (Sanitară) din Ministerul de Război. Din 1914, laboratorul de Medicină

experimentală prepara ser antidifteric, care în 1916 depăşea 15 000 de doze.

În 1915, intervine în epidemia de tifos exantematic de pe frontul din Serbia.

În perioada de neutralitate Armată Română îşi autoevalua forţele şi

mijloacele, dar guvernul liberal urma să angajeze România în război cu

armata nepregătită, a subevaluat capacitatea de ripostă a adversarului şi şi-a

întemeiat planurile de luptă pe promisiunile aliaţilor⁷. Celebrul politician

Constantin Argetoianu, care era şi medic (absolvise Facultatea de Medicina

la Paris), ne-a lăsat o descriere sugestivă a „coloanei sanitare” mobilizată

în Parcul Carol din Bucureşti: „Un talmeş-balmeş de ambulanţe vechi şi

noi, de furgoane, de căruţe rechiziţionate, de automobile hodorogite, de

cuptoare şi de bucătării de campanie amestecate unele cu altele, în voia

Domnului. O forfoteală de ofiţeri, de gradaţi şi de civili, zbierând şi

înjurându-se ierarhic, blestemând cu toţii „organizarea” (ar fi fost mai

exact „dezorganizarea”), încurcau şi mai rău, parcă dinadins, ceea ce

fusese deja atât de bine încurcat în zilele precedente⁸”. Generalul Henry

Berthelot, şeful Misiunii militare franceze, ofiţer cu mare experiență de

război, a sintetizat corect situaţia găsită, când a spus: ,,Sunteţi admirabil de

dezorganizaţi!”⁹.

Poetul George Topârceanu, care fusese mobilizat ca sergent de

artilerie (fiindcă era bun la matematică!), povesteşte cum, în 1916, căruţele

militare care aduceau pâine pe linia frontului în Bulgaria, plecau înapoi cu

bolnavii de holeră şi febră tifoidă şi se întorceau iar cu pâine. Medicul

unităţii a semnalat aceasta colonelului, dar i s-a răspuns că nu cunoaşte

regulamentele. Evident, epidemiile s-au răspândit exploziv, iar forţa

combativă a Armatei române s-a redus considerabil şi a urmat retragerea

catastrofală dincoace de Dunăre.

Este meritoriu faptul că la intrarea României în Primul Război

Mondial, laboratorul de Medicină experimentală avea personal, instalaţii şi

materiale performante, cu care a preparat seruri şi vaccinuri pentru populaţia

civilă şi pentru armată, iar o parte din personal a fost încadrat la Spitale de

boli contagioase şi la laboratoare de campanie¹⁰. La declanşarea mobilizării

Armatei române, la 15 august 1916, profesorul Cantacuzino a fost încadrat

ca medic-șef igienist în Serviciul Sanitar al Marelui Cartier General. A

elaborat Instrucţiunile pentru tratamentul preventiv şi curativ al tetanosului,

pentru contracararea complicaţiilor apărute la răniţi. La 01 noiembrie 1916

este avansat medic locotenent-colonel în rezervă, iar în 1917, este numit

Director general al Sănătăţii Publice militare şi civile. În perioada 1916-

1917, când trupele române se retrăgeau în Moldova, a izbucnit o epidemie

7 Constantiniu Florin, O istorie sinceră a poporului Român, Univers Enciclopedic Gold,

Bucureşti 2011, p. 270.

8 Viorel Alexandrescu, Profesorul Ion Cantacuzino – Centenarul Marii Uniri 1918-2018,

Editura Medicală, Bucureşti, 2018, p. 75.

9 Ibidem.

10 Mesrobeanu I, Opere alese, Editura Academiei Republicii Popoulare Române,

București,1965, p. 283.

118

Revista de Ştiinţe Militare 3/2026

cumplită de tifos exantematic (declanşată în ianuarie 1917, apogeu în

martie, eradicată în iunie) şi de febră recurentă (febra Q). Tratamentul,

efectuat în cooperare cu medicii militari din misiunea militară franceză, a

fost completat cu internare obligatorie a tuturor bolnavilor în spitale,

instituirea zonelor de carantină, control sever al populaţiei civile şi a

localităţilor, deparazitare şi igienă. Prin Înaltul Decret Regal, nr. 465, din 23

mai 1917, a fost numit Preşedintele Comitetului Consultativ Sanitar al

Armatei, care fusese desfiinţat la declanşarea mobilizării, iar la 01

septembrie 1917, a fost avansat la gradul de medic colonel în rezervă¹¹.

(figura 7,8,9)¹².

Figura 7. Colonelul medic Ioan Cantacuzino în automobil,

Inspecţie pe frontul din Moldova, 1917.

Figura 8. Colonelul medic Ioan Cantacuzino în Inspecţie la un spital de campanie

(improvizat într-un conac rural) pe frontul din Moldova, 1917.

11 Alexandrescu V., op. cit., p. 94.

12 Colecții de fotografii de epocă, Muzeul Militar Național ,,Regele Ferdinand I”.

119

Revista de Ştiinţe Militare 3/2026

Figura 9. Retragerea frontului în Moldova, în imagine: Regina Maria, generalul

Berthelot, colonelul medic Ioan Cantacuzino şi ofiţeri români, francezi şi ruşi în

inspecție la un spital de campanie improvizat la un conac lângă Iași.

Figura 10. Portretul colonelului medic Ioan Cantacuzino,

decorat cu Legiunea de Onoare a Franței.

Din iunie 1918, profesorul Cantacuzino a fost membru al Consiliului

Naţional al Unităţii Române de la Paris; din 1919 a fost delegat la

Conferinţa de Pace de la Paris, fiind unul dintre semnatarii Tratatului de la

Trianon din 1920, care a intrat în vigoare abia la 26 iulie 1921, marcând

încheierea oficială a Primului Război Mondial şi confirmând existenţa

României Mari.

În perioada, 01 decembrie 1919 - 13 martie 1920, profesorul

Cantacuzino a fost şi Ministrul Sănătăţii, continuând opera de modernizare

a sistemului medical românesc, activitatea didactică, medicală, ştiinţifică şi

de organizare. În anul 1921, prin Lege specială se înfiinţează Institutul de

seruri şi vaccinuri „Dr. Ion Cantacuzino” pe lângă Ministerul de Interne (la

Direcţiunea Generală a Serviciului Sanitar), iar prin Decret semnat de

Regele Ferdinand se hotăra ca directorul institutului să fie prof.

Cantacuzino, de la Medicină experimentală de la Facultatea de Medicină din

Bucureşti, ca o recunoaştere supremă a meritelor sale. De menţionat că

Ministrul de Interne era medicul Dr. Constantin Argetoianu. Prof.

Cantacuzino şi-a început activitatea la noul institut, a primit titlul de Doctor

honoris causa de la mai multe universităţi europene, iar în 1925, a fost ales

120

Revista de Ştiinţe Militare 3/2026

membru titular al Academiei Române.

Prin Înaltul Decret Regal, nr. 1345, din 12 mai 1928, i se acordă

gradul de medic general de brigadă în rezervă, deci a trecut prin toate

gradele militare, de la soldat la general; iar prin Înaltul Decret Regal, nr.

1829, din 11 iunie 1929, medicul general de brigadă în rezervă Ioan I.

Cantacuzino a fost trecut în retragere pentru limita de vârstă, la 66 de ani.

A continuat activitatea ştiinţifică, didactică şi de conducere a

Institutului, a elaborat Legea sanitară şi de ocrotire nr. 236/14 iulie 1930,

cunoscută ca ,,Legea Cantacuzino” ale cărei principii au fost valabile până

de curând indiferent de regimul politic. În 1931 a fost ales în Senatul

României, în 1931-1932 a fost ministrul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii

sociale în guvernul Nicolae Iorga etc. În 1933 a fost primul român

nominalizat pentru premiul Nobel, pentru lucrarea: ,,Contribuţii la studierea

imunităţii la nevertebrate şi a imunităţii de contact”.

Pentru activitatea sa a fost decorat cu numeroase ordine şi medalii,

româneşti şi străine, din care menţionăm: ,,Virtutea Militară” de război, din

aur, în 1913, ,,Steaua României” în grad de Cavaler, în 1921, ,,Meritul

Sanitar” clasa I şi ,,Legiunea de Onoare” în grad de Comandor, în 1918,

Medalia de Aur a ,,Recunoştinţei franceze” în 1919 etc.

Cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani a fost decorat de Republica

Franceză cu ,,Legiunea de Onoare în grad de Mare Cavaler”, care

echivalează cu un titlu de nobleţe.

Profesorul Ioan Cantacuzino îşi continuă activitatea prodigioasă, dar

în ianuarie 1934, se îmbolnăveşte de pneumonie şi după 10 zile moare la

serviciu, lucrând în cabinetul său, la 14 ianuarie 1934, cu puțin timp înainte

de introducerea antibioticelor în practica medicală curentă şi va rămâne

pentru eternitate în cripta din Institutul care îi poartă numele¹³.

2. Amintirea și moștenirea națională a prof. Cantacuzino

În semn de omagiu, în fața intrării principale în Institutul

Cantacuzino se află bustul său din piatră albă, un bust de bronz se află în

amfiteatru și altul în micul muzeu Cantacuzino din Institut. Mai multe

instituții medicale îi poartă numele. La centenarul României Mari, în 2018,

Armata Română a emis și o medalie comemorativă de bronz care îl

omagiază pe prof. Cantacuzino, ca medic militar și ca semnatar al Tratatului

de pace de la Versailles.

La centenarul Institutului Cantacuzino, în 1921, Banca Națională a

României a emis o monedă mare de argint pur cu efigia prof. Ioan

Cantacuzino, cu valoare nominală de 10 lei și o broșură de prezentare a

activității acestuia, iar Monetăria a emis un timbru poștal sepia cu chipul

sau, cu valoare nominala 1,50 lei.

Mulţi dintre medicii elevi ai prof. Cantacuzino au devenit la rândul

lor şefi de şcoală în diferite specialităţi medicale, în care au implantat

principiile şi metodele deprinse la medicină experimentală, investigaţiile de

13 Viorel Ordeanu, ,,Activitatea medico-militara a profesorului Ioan Cantacuzino”,

comunicare la Societatea de Istoria farmaciei, UMF București, noiembrie 2012.

121

Revista de Ştiinţe Militare 3/2026

laborator

pentru

medicină

internă,

boli

infecţioase,

hematologie,

dermatologie, pediatrie, fiziologie etc. Printre colaboratorii şi discipolii săi,

ca şi printre discipolii discipolilor săi, a fost şi un număr apreciabil de

medici, care în timpul studiilor şi/sau în timpul unei bune perioade din viaţa

lor profesională, au fost militari activi. Studenţii medici militari proveneau

în majoritate din elevi extrem de merituoşi, mult deasupra mediei, care

accedeau la studiile medicale universitare ca militari, prin concursuri foarte

exigente. Erau tineri foarte muncitori şi avizi de cultură, din rândul cărora s-

au ridicat numeroase personalităţi ale medicinei româneşti. Generozitatea,

simţul de echitate al prof. Cantacuzino şi talentul său de a decela valorile

umane adevărate au făcut ca el să aleagă printre colaboratorii săi numeroşi

tineri medici militari. Sperăm că Institutul Cantacuzino îi va continua opera

prin noii cantacuzinişti, vegheaţi de spiritul marelui înaintaş.

Patronul spiritual al Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare

Medico-Militară „Cantacuzino” a fost implicat profund în rezolvarea

problemelor de sănătate publică a trupelor și a populației, cariera sa

medicală fiind legată și de activitatea științifică, didactică și medico-

militară.

Prezentăm succint principalele repere ale carierei militare a prof.

Cantacuzino (Sursa: C. Ionescu-Mihaești „În amintirea profesorului Ioan

Cantacuzino” M.O. Imprimeria Naționala, martie 1934, 39 p.) p.4.

Născut la București, în 1863, p.13;

Studii la București și la Paris (liceul și trei facultăți);

1885 Stagiu militar în arma Geniu, la Jilava, p.27, (la 22 de ani); la

terminarea primei facultăți la Paris, se întoarce în țară, conform legii, pentru

pregătirea militară obligatorie, după care pleacă iar la Paris pentru celelalte

două facultăți;

1901 profesor la Facultatea de Medicină din București;

1912 misiune medicală în Bulgaria, în Primul Război Balcanic, p.28;

1913: mobilizat medic locotenent, în Al Doilea Război Balcanic,

p.28;

1913 avansat medic căpitan, în Al Doilea Război Balcanic, și numit

Șef al Serviciului Sanitar al întregii Armate, p.28, (la 50 de ani), funcție

nerecunoscută de actuala Direcție Medicală a MApN ca Șef la Direcției

Medicale; lipsește din galeria șefilor DM; probabil că era Șeful Serviciului

Sanitar al Armatelor române de pe Frontul din Bulgaria, subordonat Șefului

Direcției Sanitare a Ministerului de Război;

1915 misiune medicală în Serbia, în Primul Război Mondial, p.29;

1917 mobilizat medic colonel, în Primul Război Mondial, numit

Directorul Directoratului Sănătății Publice civile și militare, p.29, (la 54 de

ani), funcție nerecunoscută de actuala Direcție Medicală a MApN ca Șef la

Direcției Medicale; lipsește din galeria șefilor DM, probabil că această

structura era în subordinea Ministerului Afacerilor Interne;

1918 la spitalul din Iași al Misiunii militare franceze este decorat

Comandor al Legiunii de Onoare, p.29;

122

Revista de Ştiinţe Militare 3/2026

1918 după Pacea de la București pleacă la Paris cu Comitetul

Național Român, împreună cu Titulescu, gen. Averescu și alte personalități,

p.29;

1918 este Șeful Misiunii Române a Crucii Roșii, p.29;

1918 este încadrat în Ministerul de Război al Franței, pentru

combaterea epidemiilor în Regiunea militară XV, p.29, în special pentru

,,gripa spaniolă” (la 55 de ani);

1920 semnează ca prim delegat Tratatul de la Trianon, p.29 prin

care se consfințește România Mare, împreuna cu Titulescu, generalul

Averescu și alții;

1921 prin Decret regal semnat de Regele Ferdinand, la propunerea

ministrului de Interne, dr. Argetoianu, se înființeaza Institutul de seruri si

vaccinuri ,,Cantacuzino”, în subordinea MAI, director fiind numit prof.

Cantacuzino;

1922 participă activ la Conferința sanitară europeană pentru

combaterea epidemiilor ce amenințau dinspre URSS (care era în haos

revoluționar), p.29;

1927 este avansat General de brigadă medic, în rezerva, (la vârsta de

64 de ani), deci a parcurs întreaga carieră militară, de la soldat la General;

1928 este trecut în retragere la limita de vârstă de 65 de ani;

1931-1932 ministru al Sănătății Publice în guvernul Iorga, p.30;

1933 este decorat de Franța cu ,,Legiuniea de Onoare în grad de

cavaler”, deci primește un titlu de noblețe francez;

1934 încetează din viață la 14 ianuarie, bolnav de pneumonie de 10

zile, dar prezent la serviciu, p.30, (la 71 de ani), înainte de utilizarea

antibioterapiei.

Se odihnește pentru eternitate în cripta de sub Institutul care îi poartă

numele și este omagiat în fiecare an la 14 ianuarie, de discipolii săi și

personalul Institutului.

Nu întâmplător, Generalul de brigadă (r.) medic Prof. Dr. Ioan

Cantacuzino a rămas, și după dispariția sa, mentor spiritual și profesional al

școlii medicale românești, și în special al medicilor militari români.

Institutul Cantacuzino a depășit un secol de existenţă oficială,

dar experienţa lui anterioară este de fapt de 125 de ani în serviciul naţiunii

române. A produs milioane de doze: vaccinuri profilactice şi terapeutice,

seruri terapeutice şi alte medicamente biologice, reagenţi in vivo şi in vitro,

animale de experienţă şi materiale pentru acestea etc.

Dar Reforma sanitară, asigurările de sănătate şi schimbările de

paradigmă de la începutul acestui secol au zdruncinat din temelii tradiţiile

Institutului Cantacuzino. Treptat a pierdut autorizaţiile de a produce seruri şi

vaccinuri, a pierdut personal şi patrimoniu şi a fost în pericol de faliment.

Singurul ajutor a fost din partea instituţiilor de forţă din România, care au

înţeles importanţa strategică pentru sănătatea naţiunii şi a fost salvat prin

trecerea în subordinea M.Ap.N, cu toate avantajele şi dezavantajele situaţiei.

Concluzii

Sperăm ca Institutul Cantacuzino să îşi continue activitatea sa de

123

Revista de Ştiinţe Militare 3/2026

importanță strategică, să fie din nou ce a fost şi mai mult decât atât, să

continue tradiţia şcolii cantacuziniste din toate punctele de vedere şi să se

ridice iar la nivel mondial, cu deschidere către lume. Până acum semnele

sunt bune şi putem fi optimişti pentru viitor.

BIBLIOGRAFIE

ALEXANDRESCU V., Profesorul Ion Cantacuzino – Centenarul Marii

Uniri 1918-2018, Editura Medicală, Bucureşti, 2018;

CIUFECU C., NEGUȚ M., Profesorul Cantacuzino – personalitate de

excepţie în conştiinţa poporului roman, Total Publishing,

Bucureşti, 2013;

Colecții de fotografii de epocă: Muzeul Militar National ,,Regele Ferdinand

I”, prof. dr. Viorel Alexandrescu, prof. dr. Viorel Ordeanu;

CONSTANTINIU F., O istorie sinceră a poporului Român, Univers

Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2011;

ILEA T., GHELERTER I., DUȚESCU B., Învăţământul medical şi

farmaceutic din Bucureşti, Institutul de Medicină şi Farmacie

Bucureşti, 1963;

MESROBEANU I., Opere alese, Editura Academiei Republicii Populare

Române, 1965;

MIHAEȘTI C- I., ,,În amintirea profesorului Ioan Cantacuzino” M.O.

Imprimeria Naţională, Bucureşti, martie 1934;

ORDEANU V., ,,Activitatea medico-militară a profesorului Ioan

Cantacuzino” comunicare la Societatea de Istoria farmaciei,

UMF București, noiembrie 2012;

ORDEANU V., ,,Aspecte medico-militare ale activitatii prof. Ioan

Cantacuzino”, Simpozion aniversar 150, Profesor dr. Ioan

Cantacuzino, Academia Romana și INCDMI Cantacuzino, 19

noiembrie 2013;

SANDA G. O istorie a medicinei militare romanesti, Editura Militară,

București, 1980;

SPĂTARU E-D., ,,Medicul general de brigadă în rezervă Ioan Cantacuzino”

Revista Misiunea (Academia Oamenilor de Ştiinţă din România)

anul VI nr. 1(6) 2019.