Revista de Ştiinţe Militare 2/2026  
RELAŢIILE DINTRE STATELE  
ROMÂNEŞTI ÎN ISTORIA NAȚIUNII NOASTRE  
RELATIONS BETWEEN ROMANIAN STATES IN THE HISTORY  
OF OUR NATION  
Colonel (rtr) prof. univ. dr. Benoni ANDRONIC  
(Academy of Romanian Scientists, 3 Ilfov, 050044, Bucharest, Romania,  
email: secretariat@aosr.ro)  
Colonel (rtr) prof. univ. dr. Viorel ORDEANU  
Rezumat: Autorii articolului, studiind legăturile de origine comună dintre  
Moldova, Țara Românească și Transilvania, constată că statele românești,  
împărtășind aceeași limbă, cultură și tradiții, au creat un fond identitar unitar,  
care a creat relații ce au alternat între alianțe, împotriva otomanilor, maghiarilor  
sau polonilor, dar și conflicte punctuale, determinate de interese locale ale  
domnitorilor.  
Analizând poziția geografică a fiecărui principat, autorii arată cum  
relațiile dintre ele au fost adesea modelate de marile puteri (Imperiul Otoman,  
Habsburgic, Rusia, Polonia) și care urmărind propriile lor interese au zădărnicit,  
un timp, formarea unui stat unitar, încercat, mai întâi de Mihai Viteazul ,la 1600,  
de Alexandru Ioan Cuza la 1859 și finalizat de Ferdinand Întregitorul la 1918.  
Studiind perioadele fără unitate politică, autorii arată cum elitele  
colaborând intens prin: circulația cărților, a tipăriturilor, a personalităților  
națiunii și a clerului, au menținut un spațiu cultural comun creând conștiința unei  
identități românești comune, înainte ca statul național să existe; au permis  
coagularea unui proiect politic unitar, culminând cu România modernă,  
demonstrând că, în ciuda presiunilor externe, solidaritatea culturală și lingvistică  
a fost un factor decisiv în supraviețuirea și afirmarea națiunii.  
Cuvinte cheie: România, Republica Moldova, Principatele Unite, Dacia,  
românitate, romanitate, latinitate, unire, istorie națională, sfere de influență.  
Abstract: The authors of the article, studying the common origins of  
Moldova, Wallachia, and Transylvania, the authors note that the Romanian states,  
sharing the same language, culture, and traditions, created a unified identity,  
which led to relationships that alternated between alliances against the Ottomans,  
Hungarians, or Poles, but also specific conflicts determined by the local interests  
of the rulers.  
Analyzing the geographical position of each principality, the authors show  
how relations between them were often shaped by the great powers (the Ottoman  
Empire, the Habsburg Empire, Russia, Poland) and which, pursuing their own  
interests, thwarted for a time the formation of a unified state, attempted first by  
Profesor consultant la Universitatea Naţională de Apărare ,,Carol I”, membru  
corespondent  
al  
Academiei  
Oamenilor  
de  
Ştiinţă  
din  
România,  
email:  
benoneandronic@yahoo.com.  
  
Cercetător ştiinţific gr. 1 în Centrul de Cercetări Ştiinţifice Medico-Militare,  
Universitatea Titu Maiorescu din Bucureşti, email: ordeanu_viorel@yahoo.com.  
101  
   
Revista de Ştiinţe Militare 2/2026  
Mihai Viteazul in 1600, then by Alexandru Ioan Cuza in 1859, and finally by  
Ferdinand the Unifier in 1918.  
Studying the periods without political unity, the authors show how the  
elites, collaborating intensely through the circulation of books, printed matter,  
national personalities, and the clergy, maintained a common cultural space,  
creating the consciousness of a common Romanian identity before the national  
state existed. they allowed the coagulation of a unified political project,  
culminating in modern Romania, demonstrating that, despite external pressures,  
cultural and linguistic solidarity was a decisive factor in the survival and  
affirmation of the nation.  
Keywords: Romania, Republic of Moldova, United Principalities, Dacia,  
Romanian identity, Romanity, Latin identity, union, national history, spheres of  
influence.  
Introducere  
Poporul român, a cărui latinitate nu mai trebuie demonstrată,  
aceasta fiind unanim recunoscută, este unul dintre popoarele care trăieşte  
acum, în Epoca Contemporană, în două state independente, separate, dar  
vecine şi prietene: România şi Republica Moldova, rezultate din diviziunea  
României Mari.  
În Epoca Modernă au fost două și respectiv trei Principate românești,  
în Evul Mediu au fost chiar mai multe mici state românești, iar în  
Antichitate era pe același teritoriu Regatul Dacia, divizat și el ulterior în  
Dacia Romană și ținutul dacilor liberi. Acestea fiind leagănul de formare al  
poporului român, al limbii române și mai târziu, al României de azi, care se  
luptă discret să rămână unitară și să recâștige pașnic din populațiile și  
teritoriile pierdute, pentru a aduce toți românii la patria-mamă.  
În lume, și alte națiuni sunt divizate în state diferite, care pot fi  
prietene, dar nu au voie să se unească (de exemplu Germania și Austria), sau  
prietene dar nu vor să se unească (Rusia și Belarus), sau dușmane (de  
exemplu Coreea de Nord și Coreea de Sud), iar altele au rezolvat prin  
unificare pașnică (de exemplu Germania Federală cu Germania Democrată)  
ori prin război de întregire (de exemplu Vietnam). Iar altele încearcă să se  
separe din diferite motive, exemplele fiind cunoscute pe toate continentele.  
Moldova istorică era principatul medieval întemeiat în secolul XIV,  
care se întindea de la Carpați până la Nistru și Marea Neagră, iar Republica  
Moldova este statul modern actual, apărut în 1991, pe un sfert din acest  
teritoriu istoric. Identitatea moldovenească s-a format ca ramură a identității  
românești, iar relațiile România - Republica Moldova sunt strânse și  
prietenești, dar influențate de istoria rusă, sovietică și iarăși rusă.  
Pentru a înțelege argumentele privitoare la relaţiile româno-române  
dintre statele româneşti, trebuie abordate rădăcinile istorice ale poporului  
român și ale țărilor românești.  
1. Strămoșii din Antichitate ai poporului român  
Unitatea istorică şi demografică se poate urmări încă din  
Antichitate, în sec. I î.e.n., regele dac Burebista a unit toate triburile dacilor  
102  
Revista de Ştiinţe Militare 2/2026  
(cum le spuneau romanii) şi ale geţilor (cum le spuneau grecii) şi ale  
aliaţilor lor, pe axul geografic al Dunării de Jos până la Pontus Euxinus  
(Marea cea Primitoare, adică Marea Neagră). Capitala era probabil la  
Argedava (pe râul Argeş) sau la sud de fluviul Dunărea, în câmpia dinspre  
Munţii Hemus (Balcani) cum afirmă arheologii bulgari.  
Ca limite de graniţă erau la vest Dunărea de Mijloc, la nord Carpaţii  
Păduroşi, la est fluviul Bug şi la sud Munţii Balcani. Litoralul maritim se  
întindea în vestul Mării Negre, de la Odessos (Odesa) la Mesembria  
(Burgas) fiind un spaţiu de cooperare cu elinii (coloniile cu orașe-port  
greceşti) şi mai târziu romane (ale Republicii Romane şi apoi ale Imperiului  
Roman), iar ulterior ale Imperiului Roman de Răsărit (impropriu numit  
Bizantin). Acest regat mare, puternic şi bogat (inclusiv în aur) a făcut  
obiectul unui proiect de cucerire romană, după victoria din Galia (descrisă  
de Iulius Caezar în De bello galico), dar asasinarea în anul 44 î.e.n. a  
dictatorului roman şi a regelui Burebista (coincidenţă?!) a amânat această  
campanie. Dacia s-a fărâmițat în regate mai mici şi a pierdut din influenţa  
asupra unora dintre aliaţi.  
În secolul I e.n. regele dac Decebal reface unitatea statului dac în  
limitele triburilor geto-dacice, în spaţiul geografic dintre râul Tisa, fluviul  
Nistru şi fluviul Dunăre, spaţiul sud-dunărean fiind ocupat de armata  
romană şi transformat în provincie a Imperiului Roman. Dacii intră în  
conflict cu romanii la sud de Dunăre, iar Împăratul Traian începe o  
campanie de cucerire a Daciei, în anul 100 e.n. După o pregătire logistică  
impresionantă, inclusiv drumuri săpate în stâncă și pod de vase peste  
Dunare, în anul 101 armata romană trece Dunărea şi se luptă cu armata  
dacilor până în 102, dar nu reuşeşte să cucerească Dacia. În 105 se reia  
campania şi abia în 106 romanii cuceresc capitala Sarmisegetuza şi în 107  
transformă regatul Daciei în provincia romană Dacia. Dar aceasta nu  
cuprinde întreg teritoriul dacic, ci numai partea care îi interesa economic şi  
strategic pe romani, respectiv actualele regiuni: Oltenia, Banat, vestul  
Munteniei, Transilvania (cu vestitele mine de aur), Crișana şi Maramureş,  
iar Dobrogea (şi tot litoralul) era deja parte a Imperiului Roman. Împaratul  
Traian descrie campania în cartea lui De bello dacico.  
În acest areal vast s-a instalat administraţia romană, până la  
retragerea din anul 275, iar veteranii romani (indiferent de etnie) după  
minimum 20 de ani de armată (unde serviseră de obicei de la vârsta de 20 de  
ani), primeau bani, teren agricol şi cetăţenie romană, dacă nu aveau.  
Pentru securizarea acestui spaţiu geografic vast, armata romană a  
construit în secolul II e.n. primul pod peste Dunare (la Drobeta) și mai multe  
limesuri, frontiere fortificate (val de pământ cu șanț, zid de piatră sau  
palisadă din trunchiuri de copaci, puncte de observaţie, forturi şi porţi  
păzite). Dintre acestea, pe teritoriul Daciei sunt cunoscute şase. Unul era  
paralel cu râul Mureș, la sud de malul stâng şi se continua până la Dunăre  
(pentru romani, Mureșul cotea spre sud şi se vărsa în Dunăre, iar Tisa era  
afluentul care se vărsa în Mureş la cotul Mureşului), pentru apărarea  
Banatului de azi. Altul era paralel cu Oltul, pe malul stâng, dar la distanţă,  
103  
Revista de Ştiinţe Militare 2/2026  
de la munte până la Dunăre, deci în vestul Munteniei, pentru apărarea  
Olteniei de azi. Altul era în nord, pe malul drept al Prutului, pentru apărarea  
Bucovinei de azi. Iar alte trei erau în est, unul între Nistru şi Prut, altul între  
Marea Neagră şi Prut, pentru apărarea Republicii Moldova de azi şi un al  
şaselea în Dobrogea de azi, în porţiunea cea mai îngustă între Dunăre şi  
Marea Neagră. Ultimul a fost refăcut mult mai târziu de Imperiul Roman de  
Răsărit şi impropriu numit în prezent „Valul lui Traian”.  
În secolul III-V mai funcţionau limesurile pe vechiul teritoriu dacic,  
unul la sud de Mureş şi cele două din Moldova, dar care vor fi integrate în  
sistemul defensiv al Imperiului Roman de Răsărit, împreună cu cel din  
Dobrogea1.  
Trebuie subliniat că dintre toate campaniile de cucerire ale  
romanilor, cea din Dacia a implicat cel mai mare număr de militari şi  
auxiliari. Veteranii romani, fiind acum civili, dar cu educaţie militară, şi-au  
întemeiat familii locale, devenind întreprinzători locali şi factor de  
răspândire a civilizaţiei romane, a limbii latine şi a organizării romane.  
Populaţia devenită daco-romană a păstrat în memoria colectivă romanitatea  
descendenţei, limba latină şi organizarea socială, păstrând numele de limba  
română şi poporul român, și devenind ramura de est a romanității. Ca şi în  
alte zone unde s-au păstrat organizarea romană şi elemente lingvistice  
latine: Romanija din Serbia, Romagna din Italia, vlahii timoceni dintre  
Serbia şi Bulgaria, romanşii din Austria, istro-românii din Italia, megleno-  
românii din Grecia, macedo-românii din Grecia, Serbia şi România, ori  
românii de dincolo de Nistru etc.  
2. Românii în Evul Mediu și formarea Principatelor românești  
În Evul Mediu, epoca marilor migraţii ale popoarelor asiatice  
(caucazieni, mongolici, turcici etc.) au adus unele elemente demografice şi  
lingvistice noi în populaţia daco-romană, formându-se treptat poporul  
român, dar care a păstrat limba română şi numele de român pe care ei înşişi  
îl foloseau în comun, pentru a se deosebi de toţi ceilalţi, care îi numeau în  
diverse feluri. Acest fenomen se întâlnește la mai multe popoare, care se  
denumesc altfel de cum le spun străinii, de exemplu doicii (Deusch) sunt  
numiți de englezi germani, de francezi alamani, de slavi nemeți iar de  
români nemți.  
Când Papa de la Roma a trimis în explorare un cardinal (evident cu  
suita lui) pe valea Dunării spre vărsarea în mare, acesta a raportat cu plăcută  
surprindere că „la Dunărea de Jos trăieşte un popor care vorbeşte latineşte”2.  
Dar acest popor fiind sub influenţa Imperiului Roman de Răsărit, cu capitala la  
Constantinopol (care legiferase religia creştină ca oficială) acceptase demult  
creştinarea cu ritul vechi şi suveranitatea religioasă a Patriarhului (ortodoxia), şi  
nu a acceptat schimbarea cerută de Papa de la Roma (catolicismul) care a creeat  
1
Georges Duby, Atlas istoric Duby, Larousse 2007, Editura Corint istorie 2015, p. 52, 54,  
58-59.  
2 Florin Constantiniu, O istorie sincera a poporului roman, Editura Univers Enciclopedic Gold,  
Bucuresti, 1911, p. 38.  
104  
   
Revista de Ştiinţe Militare 2/2026  
Marea Schismă a bisericii creştine. Ca urmare românii au devenit obiectul unei  
dispute religioase cu implicaţii politice, dar majoritatea absolută a românilor  
este şi în prezent creştină ortodoxă.  
Deci dilema romanităţii poporului român de după retragerea militară şi  
administrativă ordonată de Împăratul Aurelian (după cca. 170 de ani de  
ocupaţie militară, adică 8-9 generații) este elucidată complet, existând o  
continuitate a populaţiei daco-romane. Dar cum a fost posibil ca civilizaţia,  
limba şi influenţa demografică romană să se manifeste şi în afara teritoriului  
ocupat efectiv de administraţia romană?  
Dacii aveau legături de rudenie, prietenie şi alianţe între diferitele  
triburi geto-dacice de pe tot teritoriul Daciei, în plus obiceiul transhumanței  
(mutarea turmelor şi a unei părţi din familie) pentru păşunatul oilor şi altor  
animale, de la munte la câmpie toamna şi de la câmpie la munte primăvara,  
precum şi legăturile comerciale cu produse agricole şi animale, lemn, metal  
etc. au facilitat răspândirea limbii latine cu influenţă dacică. Aceasta se  
explică și prin vocabularul mai bogat, precizia şi muzicalitatea limbii latine,  
care devenea lingua franca (limba universală pentru comerţ şi diplomaţie) în  
toate teritoriile cucerite de romani şi a celor care aveau legături cu acestea. În  
plus, tocmai cei romanizaţi fiind în clasa superioară sau medie, ştiau să scrie  
latineşte (cu alfabet latin), spre deosebire de vechii autohtoni daci care nu  
aveau scriere. Deci folosirea limbii latine, de fapt a latinei vulgare (populare)  
devenise o necesitate şi un semn de emancipare civilizațională pentru dacii  
romanizaţi, fiind şi o mândrie pentru descendența romană a celor din familii  
mixte.  
Este interesant că nu s-a transmis limba maternă (inițial majoritatea  
mamelor fiind dace), ci limba paternă, care se presupune că ar fi fost în  
minoritate, dar s-a impus treptat că limbă de origine latină, în întregime în  
tot spaţiul dacic, de la Nistru până la Tisa şi sub formă de insule lingvistice  
la sud de Dunăre. Astăzi există limba română cu dialectul principal (daco-  
roman cu influență slavă) ca limbă oficială în România şi Republica  
Moldova, cu subdialectele/graiurile sale (muntenesc, moldovenesc,  
ardelenesc, oltenesc, bănăţean), vorbit şi de unele comunităţi româneşti din  
afara acestor state (Banatul sârbesc, Crișana maghiară, Bucovina ucrainiană,  
Bugeacul ucrainian, Timoc, Transnistria, Cadrilater etc.) cu diferite  
regionalisme şi arhaisme, precum şi dialectele minoritare ale limbii române  
dincolo de Dunăre (macedo-român, istro-român şi megleno-român), pe cale  
de dispariţie în prezent. Lingviştii estimează că peste 28 de milioane de  
oameni actuali folosesc limba română, ca limbă maternă, oficială sau  
învăţată, deci 0,36% din populaţia globului3.  
Întemeierea Ţărilor Române a fost un proces îndelungat, bazat pe  
unitate teritorială, demografică, lingvistică şi de conştientizare a  
descendenţei, astfel cronicarul moldovean Ion Neculce afirma că „noi de la  
3
Ziua Limbii Române: Suntem 28 de milioane de vorbitori de română la nivel mondial,  
Ziarul de Belgia, Știri pentru românii din Belgia, disponibil la https://-  
ziaruldebelgia.be/ziua-limbii-romane-suntem-28-de-milioane-de-vorbitori-de-romana-la-  
nivel-mondial/, accesat la 04.02. 2026.  
105  
 
Revista de Ştiinţe Militare 2/2026  
Râm (Roma) ne tragem!4”. Spaţiul geografic al Daciei, carpato-dunăreano-  
pontic, a favorizat dezvoltarea şi continuitatea societăţii umane în trei areale  
principale conexe, centrate de Munții Carpați, delimitate de munţi şi ape: în  
sud, între Carpaţii Meridionali şi Dunăre, până la Marea Neagră; în est, între  
Carpaţii Orientali şi Nistru pînă la Marea Neagră (Kara deniz, cum i-au spus  
turcii), în vest în jurul nucleului reprezentat de Carpaţii Occidentali până la  
Tisa, iar la sud până la Carpații Meridionali. Configuraţia Munţilor Carpaţi a  
separat dar a şi unit teritoriile locuite de daco-romani, a favorizat apărarea, a  
făcut ca migratorii să aibe ponderi demografice diferite, dar minoritare şi a  
creat unele particularităţi regionale în formarea definitivă a poporului  
român.  
Memoria colectivă a locuitorilor a păstrat subconştient romanitatea  
descendenţei, nu numai în folclor ci în înseşi denumirile fundamentale  
(român, românesc, limba română etc.), lexicul principal, religia creştin-  
ortodoxă, folclorul, multe denumiri geografice, tehnicile agricole etc. Dar a  
păstrat şi elementul dacic în portul popular şi modul de organizare al satelor,  
de mobilizare pentru război etc. Ca urmare a repetatelor năvăliri străine s-au  
produs şi unele migraţii ale locuitorilor, sau a obiceiurilor acestora,  
rezultând o relativă stratificare a populaţiei: elementele dacice predomină la  
munte, cele romane la deal şi în zonele fertile, influenţele asiatice în zone de  
câmpie similare stepei, legăturile de orice fel fiind făcute de-alungul apelor  
care izvorăsc din Carpaţi5 şi se indreaptă radiar spre locurile de vărsare în  
fluvii sau în Mare. Ca urmare, populaţia era permanent într-un creuzet de  
amestecare, nu numai genetic ci şi relaţional şi civilizational, în care  
avantajul este nu doar cel cantitativ ci şi de optimizare şi adecvare a  
obiceiurilor individuale şi colective, pe fondul unui conservatorism daco-  
roman.  
Este interesant că mult mai târziu, pe la 1600, când Voevodul Ţării  
Româneşti, Mihai Viteazul, a unit cele trei principate române („Ardealul,  
Moldova și Țara Românească”), reconstituind geografic Dacia lui Decebal,  
iar Vaticanul ca apărător al credinţei creştine şi al limbii latine, l-a numit Rex  
Daciae, iar pe harta aflată la Vatican ţara lui este numită Dacia, chiar dacă nu  
se formase oficial o nouă entitate statală.  
În Transilvania (numită astfel în limba latină, ca fiind ,,Ţinutul de  
dincolo de păduri”, populaţia locală medievală se autoorganizase în zone  
fertile în văile râurilor, cu populaţie românească, formând mici voievodate  
aliate informal în fața năvălitorilor. După venirea triburilor ungare, în  
perioada secolelor IX-XIII acestea au fost atacate permanent şi cucerite  
treptat, astfel că la 1196 sunt unificate ca Voievodat autonom sub  
suzeranitatea  
regelui  
Ungariei.  
Schimbările  
administrative,  
militare,  
economice şi demografice continuă, iar în 1541 se formează Principatul  
Transilvaniei (Ardealul) în cadrul regatului ungar.  
4
Ultimul mare cronicar, primul mare prozator, disponibil la https://moldovenii.-  
md/md/section/230/content/786, accesat la 07. 02. 2026.  
5
Nicolae Iorga, Istoria Românilor Pentru Poporul Românesc, Editura Uniunea Scriitorilor,  
București, 1992, p. 34.  
106  
   
Revista de Ştiinţe Militare 2/2026  
În Țara Românească, voievodatele de pe cursul râurilor au fost  
supuse de cumani (populaţie asiatică de rasă galbenă), zona apărând, pe  
unele hărţi ale vremii, cu denumirea Cumania, dar unificatorul legendar  
Negru Vodă nu apare în izvoarele istorice ci numai în folclorul românesc.  
Este interesant că faţă de daci, care erau blonzi, (istoricul grec Herodot a  
scris că dacii aveau părul de culoarea firelor de cânepă, iar statuia nobilului  
dac făcută de contemporanii săi şi expusă în copie la Bucureşti pe  
Bulevardul Dacia, îl arătă cu pielea, părul şi barba din marmură albă iar  
hainele din marmură maro), şi de romani care aveau pielea albă şi părul  
aproape negru, cumanii aveau pielea mai închisă la culoare şi părul negru,  
deci prin comparaţie erau negri faţă de autohtoni6.  
Cert este că Basarab I, cunoscut și sub numele de Basarab  
Întemeietorul, în 1310-1330, uneşte toate voievodatele din actualele Muntenia  
(Valahia Mare) şi Oltenia (Valahia Mică) existente pe văile râurilor şi  
formează Principatul Țara Românească7. Mircea cel Bătrân (din dinastia  
Basarabilor), pe la 1388, va extinde teritoriul Ţării Româneşti spre est cu  
Dobrogea, până la Marea Neagră, Delta Dunării şi sudul Basarabiei (pe care le  
cucereşte de la otomani), în vest cu Banatul Severinului şi în nord cu unele  
zone din Transilvania de sud.  
În Moldova, Dragoş Vodă, la 1352, încearcă o unire sub forma unei  
mărci (comitat de graniță cu rol de apărare) trimis de regele Ungariei, iniţial  
pe râul Moldova. Iar Bogdan I întemeiază, la 1359, Principatul Moldovei,  
care se întindea la vest până la culmile Carpaţilor Orientali, la est până la  
fluviul Nistru, la nord până la Carpaţii Păduroşi, la graniţa cu Galiţia  
(teritoriu celtic) care era a Poloniei, iar în sud până la Marea Neagră, fluviul  
Dunărea, râul Siret şi afluentul său Milcov.  
Ca urmare a acestei poziţii geografice favorabile, şi a bunei guvernări  
implementate de Ştefan cel Mare, Moldova avea unica flotă maritimă  
românească, cu corăbii comerciale şi militare, făcea comerţ până la Istanbul  
(şi avea ce să exporte: produse agricole şi animale, lemn etc. şi ce să importe),  
flote fluviale pe Nistru şi pe Dunăre, iar armata moldoveană avea arsenal la  
Suceava, care fabrica inclusiv bombarde din lemn de cireş şi tunuri de bronz.  
De remarcat că armata moldovenească se baza pe cavalerie uşoară (lăncieri)  
adaptând tacticile cazacilor şi tătarilor. Această armată avea alianţe fluide, în  
funcţie de interesul politic de moment, luptând cu şi contra polonezilor,  
ungurilor, turcilor, tătarilor, transilvănenilor, valahilor sau altora, după caz.  
De fapt, în istorie armatele țărilor române au fost deseori aliate, dar  
s-au luptat uneori în diferite alte alianțe și români contra românilor, ca și în  
cazul altor popoare, aceasta nefiind ceva deosebit înainte de crearea statelor  
naționale. Chiar și în Epoca Modernă, jandarmeria și armata română au  
6
Neagu Juvara, Tocomerius- Negru Voda:UN VOIVOD DE ORIGINE CUMANĂ LA  
ÎNCEPUTURILE ȚĂRII ROMÂNEȘTI, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura  
Humanitas, București, 2011, p. 43.  
Basarab Întemeietorul,a domnit mai bine de patru decenii și a fost un adevărat simbol al  
rezizstenței și al dorinței de independență națională.  
7 Nicolae Iorga, Istoria Armatei Românești, editura Paul Editions, 2023, pp. 14-15.  
107  
     
Revista de Ştiinţe Militare 2/2026  
luptat contra țăranilor răsculați la 1907, apoi în 1918 și 1933, contra  
muncitorilor, în 1941, la Rebeliunea legionară, din 1945, lupta cu  
anticomuniștii, iar în 1989 la Revoluția română etc.  
3. Românii în Epoca modernă  
Politica şi războaiele moderne au fost influenţate decisiv de Franţa lui  
Napoleon Bonaparte, de marile imperii şi de forţele emergente. La 1812,  
tratatul de pace care încheia războiul ruso-turc cedează Moldova dintre Prut  
şi Nistru (care era sub suzeranitate otomană) Rusiei, deci Moldova pierde o  
treime din teritoriu, care ajunge gubernie rusească. Între timp Rusia, după  
războiul cu francezii (în 1812) descoperă din nou (după Petru cel Mare)  
civilizaţia Europei Occidentale şi încearcă să se modernizeze, dar prea lent.  
Tinerii ofiţeri ruşi organizează o tentativă de lovitură de stat pentru a grăbi  
modernizarea în 1817, Mişcarea Decembriştilor, dar sunt descoperiţi şi  
executaţi prin spânzurare (ofensă supremă pentru militari).  
La 1821, mişcarea grecească de independenţă faţă de turci, Eteria,  
condusă de un fost domnitor grec al Ţării Româneşti, Nicolae Ipsilanti,  
cuprinde şi principatele române aflate sub suzeranitate otomană. Tudor  
Vladimirescu, ofiţer român din armata rusă, probabil influenţat de Mişcarea  
Decembriştilor, vine în ţară şi organizează lupta. Dar el voia independența  
românilor, nu doar schimbarea stăpânului, aşa că este asasinat din ordinul  
lui Ipsilanti şi fără Domnul Tudor (pe care românii îl vedeau deja ca  
Domnitor al Țării Românești) revoluţia se termină.  
Pe la 1830, Rusia în război cu Turcia, ocupă Principatele Române, ca  
,,protector creştin-ortodox”, încearcă să modernizeze administraţia şi  
armata, în speranţa că le va include în Imperiul Ţarist. Generalul Pavel  
Kiseleff era de facto guvernatorul Ţării Româneşti şi a iniţiat o serie de  
modernizări şi a sugerat unirea ţărilor române. A fost redactat Regulamentul  
Organic, dar românii nu au acceptat această schimbare, probabil presimţind  
scopul ascuns al acesteia, şi se revoltă, iar Regulamentul este ars în public.  
Procesul de modernizare al Principatelor Române (început timid încă  
din  
timpul  
Domniilor  
Fanariote)  
s-a  
oficializat  
prin  
adoptarea  
Regulamentelor Organice (ca un fel de Constituţie), în 1831-1832, în  
Muntenia şi Moldova, care între altele stipulau şi necesitatea unirii politice8.  
În 1842, au fost unificate unităţile de măsură şi greutate. În 1845,  
Domnitorul muntean Gheorghe Bibescu s-a căsătorit cu sora Domnitorului  
moldovean Mihail Sturza, subliniind apropierea celor două ţări, iar  
ceremonia a fost oficiată la Focșani, în biserica Sfântul Ioan, lângă borna de  
hotar, naș fiind chiar Domnitorul Moldovei. Acordurile vamale bilaterale,  
din 1833 şi 1835, semnate de Domnitorii Mihail Sturza şi Gheorghe  
Bibescu, au dus treptat la desfiinţarea vămilor până la 1 ianuarie 1848, cu  
excepţia sării.  
În 1848, Revoluţia burghezo-democrată din Franţa se răspândeşte în  
toată Europa, ţările române participă cu entuzism, dar fără o susţinere  
8
Unirea Principatelor Române, Wikipedia, disponibil la https://ro.wikipedia  
org/wiki/Unirea _Principatelor_Rom%C3%A2ne, accesat la 10.02. 2026.  
108  
 
Revista de Ştiinţe Militare 2/2026  
populară suficientă. Ţările române, aflate la confluența (destul de volatilă) a  
trei mari imperii sunt pacificate forțat de acestea. În Moldova intră armata  
țarului Rusiei şi ocupa Iaşul, în Transilvania intră armata împăratului  
Austriei, iar românii se luptă cu ungurii (care voiau independență numai  
pentru ei, nu şi pentru români) şi apoi cu austriecii. În Țara Românească  
până să vină armata turcă din Bulgaria au ajuns cazacii ruşi aflati deja la Iaşi  
şi au ocupat Bucureştiul. Compania de pompieri militari (înfiinţată la 1845,  
ca Roată de pompieri), a primit ordin să iasă în întâmpinarea armatei turce şi  
să defileze în onoarea acesteia (probabil că autorităţile preferau ocupaţia  
turcă celei ruseşti). Dar evenimentele şi sentimentele antiotomane ale trupei  
au făcut ca aceasta să intre în luptă din cauza unui incident minor, au  
provocat inamicului pierderi de zece ori mai mari, iar căpitanul Pavel  
Zăgănescu, scăpat ca prin minune, a fost arestat de cazaci şi condamnat la 4  
ani de închisoare. Toate acestea au întărit aversiunea românilor pentru  
Rusia, aşa cum afirma Mihail Kogălniceanu în discursurile sale politice din  
perioada pașoptistă că ,,stăpânirea otomană era grea, dar lăsa o anumită  
autonomie internă; stăpânirea austriacă era mai apăsătoare, prin  
centralism și presiuni culturale, iar stăpânirea rusească era cea mai  
periculoasă, pentru că urmărea absorbția completă a Principatelor”.  
Ultimii Domnitori ai Principatelor Române au introdus reforme în  
Moldova și în Țara Românească, au adus specialiști străini din Europa  
Occidentală pentru reformarea armatei, învățământului, sănătății etc. așa  
cum a fost și Locotenentul-medic Carol Davila (viitorul General, Profesor și  
Academician).  
Propaganda unionistă din ţară şi din străinătate şi presa vremii au avut  
un rol important, fiind susţinută inclusiv financiar, astfel boierul revoluţionar  
I.C. Brătianu şi-a vândut o moşie ca să finanţeze campania. La Iaşi şi la  
Bucureşti s-au format Comitetele unirii în 1856. Adunările populare ad hoc, din  
1857, au arătat votul popular favorabil unirii în ambele țări, aşa că la Convenţia  
de la Paris, din 1858, Marile Puteri europene acceptau unirea celor două ţări  
române, dar cu guverne diferite. În 1859, prin alegerea colonelului moldovean  
de cavalerie (şcolit în Franţa) Alexandru Ioan Cuza ca domnitor, mai întâi în  
Moldova şi apoi în Muntenia, a preluat conducerea statului după Grigore Ghica  
şi respectiv Barbu Ştirbei.  
S-a realizat o unire personală a Principatelor Române, care a pus  
bazele noului stat România, iar Capitala a fost stabilită la București, în  
centrul țării, care era formată atunci din Moldova cu capitala la Iași,  
Muntenia (Valahia Mare) cu capitala la București și Oltenia (Valahia Mică)  
cu capitala la Craiova. Steagul noului stat era format din fuziunea de culori  
ale steagului Moldovei (roșu cu albastru) și al Valahiei (galben cu albastru),  
rezultând tricolorul românesc cu culorile dispuse orizontal (roșu-galben-  
albastru) și apoi vertical (albastru-galben-roșu) inspirat după francezi.  
Formularea apare ca idee în prelegerile sale de istorie națională și în discursurile  
politice din anii 1840- 1850.  
109  
 
Revista de Ştiinţe Militare 2/2026  
Tricolorul românesc este o fuziune heraldică naturală a Moldovei și Țării  
Românești, care este legiferată.  
Şi pentru că „unirea face puterea” noul stat a intrat în faza de  
modernizare accelerată pe toate planurile. Armata unificată s-a pregătit să  
apere unirea, cu care Înalta Poartă Otomană (Turcia), ca putere suzerană, nu  
era de acord, şi s-a pregătit de luptă contra armatei turce la Floreşti pe râul  
Prahova. Dar Marile Puteri europene au sprijinit unirea şi turcii nu au mai  
intervenit militar. Este adevărat că din cele zece regiuni românești se uniseră  
la început numai trei, sub denumirea de Unirea Principatelor Române sau  
Unirea Principatelor Dunărene, dar nimeni nu a îndrăznit să minimalizeze  
acest act numindu-l „unirea mică”, cum vedem uneori în prezent. S-a folosit  
pentru prima dată denumirea oficială de România şi ţara a început să fie  
modernizată după model francez, în timp ce Principatul Transilvaniei se  
moderniza după model german.  
În 1866, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost forțat să abdice  
pentru a fi înlocuit cu un prinț din familie occidentală recunoscută, respectiv  
Karl von Hochenzollern Siegmaringen care a devenit Domnitorul Carol I, la  
propunerea Împăratului Franței Napoleon al III lea. Acesta a continuat  
procesul de modernizare al țării și s-a pregătit temeinic pentru independența  
statală.  
În 1877, când a început un nou război ruso-turc, România a participat  
alături de armata rusă și a învins armata turcă din Bulgaria. Dar rușii nu au  
permis avansul Armatei române (comandată de Domnitorul Carol) spre  
Istanbul, așa că acesta a trecut Dunărea înapoi în Oltenia, pe la Calafat. La  
înapoierea armatei ruse, pe la Giurgiu, aceasta a ocupat Bucureștiul și  
Muntenia, (vechiul vis al țarilor ruși de a face țările române gubernie  
rusească) însă Carol a luat poziție de luptă pe Olt, așteptând ajutor occidental.  
În 1878, Marile Puteri europene, la Congresul de la Berlin au confirmat  
independența României și armata rusă a trebuit să plece. Nu a fost aprobată  
cererea lui Carol de retrocedare măcar a sudului Basarabiei (de la Brațul  
Chilia până la Nistru, deci acces la Marea Neagră). Dar s-a compensat prin  
cedarea Dobrogei de către Turcia, ca provincie românească, iar Armata  
română a trecut Dunărea pe la Brăila (de observat că locurile de trecere a  
Dunării sunt aproximativ aceleași). Atitudinea unionistă a românilor era  
reflectată și în presa și literatura vremii, astfel Mihai Eminescu a scris într-o  
poezie patriotică: „De la Nistru pâ-n-la Tisa, Tot românul plânsu-mi-s-a...”.  
Ca urmare Prințul Carol a fost încoronat rege, la 1881, iar România  
independentă a devenit regat. Dar relațiile de prietenie erau spre Occident, nu  
spre Turcia sau Rusia, care își doriseră suzeranitatea asupra României.  
Ulterior, regele Carol I a semnat un tratat de alianță cu Austro-Ungaria, care a  
fost ținut secret din cauza ostilității românilor față de ocupanții Transilvaniei.  
În 1914, la declanșarea Primului Război Mondial, pentru acest motiv nu a  
putut să intre în luptă de partea Puterilor Centrale pentru a recupera Basarabia  
de la ruși, și a murit, se zice de „inimă rea”. Țara a rămas neutră, oricum era  
epuizată după Războiul Balcanic, în care primise Cadrilaterul (sudul  
Dobrogei) și refugiații aromâni (macedo-români) din Balcani. Dar în 1916,  
110  
Revista de Ştiinţe Militare 2/2026  
Franța care lupta din greu pe frontul de vest, solicita insistent României să  
intre în luptă pe frontul de est, promițând în scris reîntregirea teritoriilor  
tradițional românești, de la Nistru până la Tisa, deci unirea tuturor românilor.  
După sacrificii uriașe, România a învins, luptându-se cu austriecii,  
ungurii, germanii și bulgarii și în final cu aliații ruși care făceau Revoluție  
(în martie 1917 burghezo-democrată, iar în noiembrie proletară) și nu mai  
țineau linia frontului, ba chiar atacau trupele române ca să nu mai continue  
lupta contra dușmanului comun. Orașul Galați, cel mai important port al  
Moldovei, a fost bombardat și atacat de „aliații” ruși, dar nu au reușit să îl  
cucerească. Armata franco-britanică de la Salonic, rezerva strategică a  
frontului, comandată de generalul Henri Berthelot (un mare prieten al  
României, care reorganizase, dotase și modernizase armata română pe timp  
de război) s-a deplasat spre nord, a atacat și a respins unitățile Armatei Roșii  
Ucrainene și Armatei Roșii Rusești. Acestea intenționau să ocupe Moldova  
pentru a avea granița de vest a Ucrainei Sovietice la Carpații Orientali,  
pentru a fi vecini cu Ungaria Sovietică. Ar fi realizat astfel o continuitate  
sovietică între Rusia, Ucraina, Austria, Ungaria, și eventual Germania, dacă  
revoluția socialistă ar fi învins. Dar în Ungaria, Austria și Germania  
populația a luptat contra revoluționarilor, iar Ucraina a dorit să fie  
independentă, ca și Georgia, și au fost atacate și ocupate de rușii  
revoluționari.  
4. Românii în Epoca Contemporană  
Cum se spune cu umor „a promite este nobil”, după război nici  
România nu a mai primit tot teritoriul promis înspre vest, fiind împărțit pe  
jumătate cu ungurii și respectiv cu sârbii. În nord Bucovina a devenit  
independentă de sub austrieci, iar în est Basarabia a devenit independentă de  
sub ruși, iar ca țări independente au votat unirea cu România, patria-mamă.  
A rezultat un Regat al României care unea principalele teritorii românești  
(cele 10 ținuturi istorice) cu majoritatea populației românești, care pe drept  
cuvânt s-a numit neoficial România Mare. Această țară a prosperat, din  
1918 până în 1940, când Marile Puteri care împărțiseră Europa în sfere de  
influență (Germania în vest și URSS în est) au hotărât cedarea Transilvaniei  
de Nord către Ungaria și a Cadrilaterului către Bulgaria, respectiv Basarabia  
și Bucovina de Nord către URSS. Când țările Axei (Berlin-Roma-Tokio) se  
pregăteau să atace URSS, România a fost în fața dilemei dacă să încerce  
recuperarea teritoriului în est sau în vest. A fost logic să aleagă Basarabia,  
așa că România a intrat în luptă alături de germani, fără să aibă alianță cu ei  
ci doar interese comune parțial.  
În 1942, când germanii cuceriseră Polonia, Cehoslovacia, Estonia,  
Letonia, Lituania, Bielorusia, Ucraina și părți din Rusia, având aliniament  
Leningrad (Sankt Petersburg) - Moscova - Stalingrad (Volgograd) - Munții  
Caucaz, și păreau victorioși, Armata Română s-a întors în țară cu misiunea  
îndeplinită și a defilat pe sub Arcul de Triumf.  
Dar contraofensiva rusă a pus în dificultate armata germană și  
Germania a forțat întoarcerea armatei române pe front, la Stalingrad, unde  
111  
Revista de Ştiinţe Militare 2/2026  
aproape a fost nimicită, și în Crimeea de unde a fost salvată de flota regală  
română. Armata Roșie cu Frontul 2 Ucrainian, a trecut a doua oară Nistrul,  
linia de fortificații cu cazemate fiind inutilă și de această dată. Regele Mihai  
l-a arestat pe Mareșalul Antonescu, șeful statului și comandantul armatei,  
care nu voia să înceteze lupta, și a declarat armistițiu. Germanii supărați că  
România nu continuă lupta contra URSS, au atacat Bucureștiul și Constanța,  
cu intenția de a ocupa România. Acest fapt a provocat Armata română să  
intre imediat în luptă cu germanii, și ulterior să lupte alături de Armata  
Roșie până în Austria și Cehoslovacia, sperând să recâștige măcar teritoriile  
pierdute din vest.  
În tratativele de pace care au încheiat Al Doilea Război Mondial,  
România fiind considerată de URSS ca țară învinsă, a pierdut Basarabia și  
Bucovina de Nord, în plus Ținutul Herța, insulele de pe Brațul Chilia și gura  
de vărsare a Brațului Chilia (care duce în mare 60% din apa Dunării) și  
Insula Șerpilor cu platoul continental aferent al Mării Negre, dar cel puțin a  
redobândit Transilvania de Nord.  
Europa postbelică devenise relativ paşnică, deşi Războiul Rece  
(1947-1991) făcea ravagii economice şi politice, fiind ilustrat de numeroase  
exemple: irlandezii au dus o luptă sângeroasă contra englezilor pentru că  
voiau să fie independenţi pentru a se uni cu Irlanda, URSS a invadat ţările  
aliate Ungaria (1956) şi apoi Cehoslovacia (1968), Turcia a ocupat nordul  
Ciprului (1974) şi a format o mică republică nerecunoscută internaţional,  
Rusia a luptat cu cecenii care voiau independență (fiind sprijiniţi de Arabia  
Saudită), Războiul din Iugoslavia, sprijinit de NATO (1999), a dus la  
ruperea statului în şase ţări diferite, Republica Moldova (ajutată de  
România) a luptat cu separatiştii din Transnistria (1992) sprijiniţi de Rusia,  
şi a rezultat o mică republică nerecunoscută, populaţia din Donbas a luptat  
pentru independenţă contra Ucrainei (2014-prezent), rezultând două mici  
republici nerecunoscute, Federația Rusă a luptat contra unor regiuni etnice  
din Caucaz care voiau independență etc. Forţe armate din ţări europene,  
inclusiv româneşti, UE sau NATO au participat la diferite războaie din  
Lumea Veche (Europa, Africa şi Asia). Şi de parcă toate acestea nu ar fi fost  
de ajuns pentru a demonstra că Europa nu este şi nu poate fi complet  
pacificată, şi că organismele internaţionale nu pot sau nu vor să asigure  
pacea decât la nivel declarativ, în 2022 Rusia a invadat Ucraina, fostul aliat,  
şi a început cel mai mare război european de după războiul mondial, care  
continuă şi în prezent. Invazia, denumită operatiune militară specială a  
degenerat în operațiuni cu lupte de manevră ca în Al Doilea Război  
Mondial, apoi în lupte de poziție ca în Primul Război Mondial și a continuat  
ca război de uzură, tehnologizat, cu operațiuni multi-domeniu (terestru,  
aerian, naval, cosmic, informațional erc.) ca o variantă ipotetică a unui viitor  
Război Mondial, dar fără lovituri nucleare (deocamdată).  
Această situație periculoasă în zona noastră geografică, chiar la  
granițele României și Republica Moldova, are urmări și asupra țărilor noastre  
și creează riscuri geo-politice pentru prezent și viitor. România fiind cea mai  
112  
Revista de Ştiinţe Militare 2/2026  
mică țară mare (locul 61 din 195 de state independente, din cele 230 care  
există) și putere militară (locul 45 din 194), este protejată în plus (și mai ales)  
de apartenența la NATO și UE. Dar Republica Moldova fiind o țară mică, cu  
populație mică, cu emigrație masivă și fără putere militară, neavând aliațe  
puternice ci doar candidatură, promisă dar încă nesigură, la NATO și UE, este  
în pericol din multe puncte de vedere. Însăși supraviețuirea românității  
statului, a poporului și a limbii sunt în pericol de dispariție prin înglobarea  
teritorială, demografică sau politică în aria slavilor de est, așa cum s-a tot  
încercat, de la 1812 încoace, și mai cu seamă din 1940 până în prezent.  
URSS organizase în 1922 în Transnistria o mică Republică Sovietică  
Socialistă Moldovenească, pe malul stâng al Nistrului. Având acum și  
teritoriile luate cu forța de la români, a extins în 1944 această republică cu  
centrul Basarabiei (actuala Republica Moldova), iar nordul Basarabiei,  
împreuna cu nordul Bucovinei și Ținutul Herța le-a dat RSS Ucrainiană  
(regiunea Transcarpatia), ca și sudul Basarabiei cu brațul Chilia și insula  
Șerpilor cu apele teritoriale și platoul submarin (incluse în regiunea Odesa).  
După Revoluția Română din 1989 și destrămarea URSS (în 1991) s-  
a pus problema anulării Tratatului Ribentrop-Molotov prin care România  
pierduse teritorii în folosul URSS, deci reunirea cu România a Basarabiei,  
devenită independentă sub numele de Republica Moldova, inclusiv a celor  
doua regiuni din Ucraina (devenită și ea independentă). În Republica  
Moldova a izbucnit un război (în 1992) cu separatiștii transnistreni rusofoni  
(în prezent înghețat), iar Găgăuzia (în sudul republicii) a căpătat autonomie.  
Dar lupta a continuat pe plan politic, diplomatic și propagandistic,  
iar președintele României a semnat în 1995 un Tratat de prietenie cu  
Ucraina prin care declara că nu mai avem dispute teritoriale, deci a  
recunoscut pierderea definitivă a acestor teritorii românești. De altfel, în  
primii ani ai secolului nostru, Ambasadorul american la Chișinău susținea  
recent independența Republicii Moldova.  
Relațiile oficiale dintre cele două țări române au continuat ca relații  
la  
nivelul  
populației,  
comerț,  
turism,  
sprijin  
pentru  
reformarea  
administrației, armatei, învățământului, sănătății, legislației etc. Există un  
mentorat activ pentru integrarea în Uniunea Europeană (UE), separat sau  
împreună cu România, și în NATO (de exemplu Trilaterala NATO  
România-SUA-Moldova). Mulți elevi și studenți basarabeni învață în  
România, mulți basarabeni lucrează în România (dar și în alte țări europene  
sau din lume), mulți au cetățenie română sau dublă cetățenie, domiciliu  
permanent sau proprietăți în România. Dar uneori autoritățile române au  
împiedicat micul comerț de frontieră și magazinele „rusești”, favorizând  
contrabanda și sancționarea contravențională sau penală a basarabenilor,  
deci au creeat animozități, poate fără rea intenție.  
  
în cultura istorică și geografică românească, ideea „România, mică prin suprafață, dar  
mare prin resurse, diversitate și poziție” este asociată constant cu: Simion Mehedinți  
întemeietorul geografiei românești modernepromotor al conceptului de „geografie  
națională”.  
113  
 
Revista de Ştiinţe Militare 2/2026  
Cunoscând toate acestea și multe altele care sunt accesibile oricui  
vrea să le cunoască, se poate înțelege mai bine prezentul, care pare oarecum  
nebulos și paradoxal. Este greu de înțeles cum propaganda străină (respectiv  
rusească) a făcut ca unii români să nu se mai considere români, deși sunt  
urmași ai daco-romanilor și vorbesc limba română. Cum a devenit posibil ca  
un popor mândru să se numească pe el însuși doar ca o ramură a poporului  
propriu, iar un subdialect (graiul moldovenesc) al dialectului daco-roman al  
limbii române să fie considerat limbă maternă moldovenească, care din  
punct de vedere lingvistic nici nu există, fiind totuna cu limba română?  
5. Situația actuală  
În acest context internațional complex apare brusc declarația  
unionistă a președintei Republicii Moldova, Maia Sandu. La începutul lunii  
ianuarie 2026 interviul Maiei Sandu pentru podcastul The Rest in Politics  
(pe YouTube), aceasta fiind una din cele mai importante iniţiative de profil  
pe plan global, coordonată de foştii demnitari britanici Roy Stewart şi  
Alastair Campbell. Între alte declarații importante, a afirmat că în cazul unui  
posibil referendum organizat pentru unirea Republicii Moldova cu România,  
ar vota categoric Da. A motivat pertinent că suveranitatea și democrația  
liberală fragilă, în curs de consolidare a oricărui stat mic, cum este  
Republica Moldova, sunt dificil de păstrat în actualul ecosistem geopolitic  
agresiv și imprevizibil. În continuare a reamintit că angajamentul ferm al  
țării sale de integrare în Uniunea Europeană este singurul proiect de țară  
validat de majoritatea populației, iar unirea cu România nu este o opțiune  
majoritară. Însă în Moldova ideea unirii cu România reprezintă o mișcare  
politică pe deplin legitimă, la fiecare scrutin electoral există partide și  
alegători care își declară deschis sprijinul pentru unire. Dar și în România  
părerile sunt împărţite, de la partide naționaliste/suveraniste care vor unirea,  
partide pro-europene/liberale care vor integrarea moldovenilor în UE și/sau  
NATO ori alte partide ale căror membri au unele temeri politice și  
economice, care deocamdată se abțin, deşi se recunoaşte că România şi  
Republica Moldova sunt două state distincte, dar cu un spaţiu public comun.  
Există şi o prezentare succintă a unionismului moldovenesc, în timp şi în  
spaţiu, care merită să fie citită și analizată9.  
Aceste declaraţii au provocat unele reacţii furioase din partea unor  
politicieni din Moldova, care au acuzat că Sandu declară public dorinţa de a  
pierde independența Republicii Moldova, fără a lua în considerare istoria  
ţării şi ingerinţele ruseşti, și a fost acuzată politic de trădare de patrie.  
Nu există nicio ambiguitate sau ezitare în declaraţia Maiei Sandu în  
acest interviu, ea a spus clar că susţine aderarea Republica Moldova la  
România şi că, dacă va fi posibil, va vota pentru unire ,,Dacă vom avea un  
referendum, voi vota pentru unirea cu România” şi a explicat succint  
9 Răzvan Foncea, ,,Ce putem citi printre rânduri din declaraţia unionistă a preşedintei Maia  
Sandu?”, Contributors.ro, 14.01.2026, disponibil la https://www.contributors.ro/ce-putem-  
citi-printre-randuri-din-declaratia-unionista-a-presedintei-maia-sandu/, accesat la 16.02.  
2026.  
114  
 
Revista de Ştiinţe Militare 2/2026  
contextul poziţiei sale, ea nefiind o adversară a unirii. Britanicii au fost  
surprinşi de această declaraţie de patriotism românesc şi au comentat  
ulterior ,,Este atât de ciudat că dacă eşti liderul unui stat, atunci chiar şi din  
motive egoiste, printr-un referendum, să vrei aderarea statului tău la unul  
vecin”10. Se pare că occidentalii văd totul prin prisma interesului personal.  
Deşi din punct de vedere formal, pentru cine nu cunoaşte sau nu vrea  
să înţeleagă istoria românilor, Republica Moldova îşi pierde independența  
şi/sau dispare ca stat. Pentru susţinătorii unirii, aceasta nu reprezintă  
desfiinţarea statului sau a independenţei moldovenilor, ci revenirea la  
propriul stat mare şi restabilirea dreptăţii istorice pentru statul-naţiune.  
Aceștia erau foarte numeroşi în perioada prăbuşirii URSS (aproape jumătate  
din cetăţenii moldoveni) dar mai puţin numeroşi după ce au văzut meandrele  
evoluţiei României actuale.  
Pe de altă parte, independentiștii (în majoritate rusofoni şi/sau  
rusofili), se tem că actuala președintă reprezintă o ameninţare la adresa  
existenţei Moldovei, prin lichidarea Republicii Moldova, iar Igor Dodon,  
fostul preşedinte pro-rus al Republicii, o acuză că vrea ca după unire să  
conducă România (!?). Dar atitudinea publică unionistă a Maiei Sandu este  
încă din 2016, când a candidat prima dată (fără succes) la preşedinţia  
republicii, iar electoratul moldovean este conştient de acest fapt. Acum,  
fiind la al doilea mandat şi ultimul, are curajul să îşi exprime sincer părerile  
politice şi să influenţeze pozitiv tabăra unionistă. Exemplul României,  
codaşă în UE, dar cu nivel de trai mult superior Republicii Moldova,  
contribuie la opţiunea unionistă. Pe de altă parte, unirea face puterea, deci  
problemele cu care se confruntă în prezent şi cele din viitor ale României şi  
ale Republicii Moldova, vor putea fi abordate şi rezolvate mai uşor, atât pe  
plan intern cât şi internaţional, inclusiv pentru posibile diferende în cadrul  
Uniunii Europene.  
Societatea moldovenească este stratificată, cei mai favorabili unirii  
sunt intelectualii şi orăşenii, cei mai reticenți sunt ţăranii, care reprezintă  
majoritatea locuitorilor. Aceştia se tem că reformele vor duce la  
falimentarea micilor proprietăţi şi afaceri agricole, care vor fi cumpărate de  
europeni bogaţi, temere pe care o au şi agricultorii români faţă de  
investitorii globaliști. În plus, susţinerea unirii este diferenţiată şi geografic,  
capitala şi centrul republicii sunt predominant unioniste, nordul şi sudul  
predominant contra unirii iar Găgăuzia şi Transnistria sunt clar contra  
unirii11. Totuși, situația nu trebuie absolutizată, ca exemplu marele patriot  
român, Mareșalul Alexandru Averescu, comandantul Armatei Române în  
Primul Război Mondial, era găgăuz născut în Basarabia, în Rusia.  
10  
Xenia Florea, ,,Sperjurul președintei. Ce părere au europenii despre declarația Maiei  
Sandu?”, disponibil la https://noi.md/md/analitica/sperjurul-presedintei-ce-parere-au-  
europenii-despre-declaratia-maiei-sandu, accesat la 20.02. 2026.  
11  
Sergiy Sydorenko, ,,Lichidarea Moldovei sau un plan de aderare la UE? De ce Maia  
Sandu a început să vorbească despre unirea cuRomânia”, Contributors.ro, 14.01.2026,  
disponibil lahttps://uk.search.yahoo.com/search;_ylt=AwrIfq, accesat la 20.02. 2026.  
115  
   
Revista de Ştiinţe Militare 2/2026  
Dar este posibil ca strategia bazată pe unire să fie doar o variantă de  
rezervă, cea principală, agreată de marea majoritate a moldovenilor, fiind  
aderarea la UE. Numai că aceasta este deocamdată doar o promisiune, care  
este drept că a devenit oficială, iar moldovenii emigrați în Europa întăresc  
dorinţa moldovenilor de europenizare. Dar dacă nu se materializează, sau  
durează prea mult, în contextul ameninţării existenţiale dinspre est, salvarea  
imediată este revenirea imediată la patria-mamă, care poate oferi garanţiile  
militare, economice şi politice pentru bunăstarea moldovenilor, inclusiv  
intrarea nemijlocită în UE și NATO. Dar aceasta înseamnă nu numai  
ruperea legăturilor cu Rusia, ci și adversitate. Deci perspectiva de reunire a  
celor două state româneşti este încă în dinamică şi va depinde de evoluţiile  
situaţiei internaţionale şi naţionale, oarecum imprevizibile în acest moment.  
Ambasadorul Republicii Moldova la București, Victor Chirilă,  
militează pentru unire și a afirmat public „Idealul Unirii cu România nu este  
anti-Republica Moldova, el este anti-imperialist”. Poziția clară exprimată  
de ambasadorul moldovean arată că „Este timpul să ne asumăm românitatea  
noastră pe deplin” și că „Atât timp cât idealul unirii va fi viu în Republica  
Moldova, România va avea obligația morală și istorică să ajute Chișinăul  
cu orice îi stă în putere12”.  
Concluzii  
Relațiile dintre Țara Românească, Moldova și Transilvania au  
reprezentat un element esențial în evoluția istoriei naționale. Deși aceste  
formațiuni politice au existat mult timp separat, ele au fost unite printr-o  
identitate comună de limbă, cultură și tradiții, care a creat un spațiu  
românesc coerent. De-a lungul secolelor, raporturile dintre ele au oscilat  
între alianțe, rivalități și perioade de cooperare, influențate puternic de  
contextul geopolitic și de presiunile marilor puteri vecine. Totuși, legăturile  
culturale și conștiința originii comune au rămas constante, contribuind la  
consolidarea unei solidarități românești. Acest proces de apropiere treptată a  
pregătit terenul pentru marile momente de unificare politică, precum Unirea  
Principatelor din 1859 și Marea Unire din 1918, care au desăvârșit formarea  
statului național român, România Mare.  
Vremurile vitrege au făcut ca o parte a acesteia să devină un alt stat  
românesc independent și pe care, prin unire, îl dorim revenind la Patria  
Mamă.  
Această unire poate fi realizabilă, dar nu imediat, consierând că ea va  
fi benefică pentru toți românii și minoritățile naționale, devenind o țară mai  
mare, cu o populație mai mare, ,,adunată la sânul patrei-mamă”, cu  
potențial economic mai important., contând și mai mult în structurile UE,  
NATO, ONU și pe plan mondial. Riscurile geo-politice se vor reduce,  
indiferent de evoluția situației internaționale. Dezvoltarea economică va  
ridica nivelul de trai al populației, va contribui la modernizarea țării și  
propășirea națiunii. Dar ,,Binele cu forța nu se poate face”, așa că românii  
12  
Mihai Cistelican, internet, Stirile zilei, Știri pe surse la13.01.2026,, disponibil la  
https://uk.search.yahoo.com/search;_ylt =accesat la 27.02. 2026.  
116  
 
Revista de Ştiinţe Militare 2/2026  
de pe ambele maluri ale Prutului vor trebui să aștepte vremuri mai bune,  
favorabile unirii tuturor românilor (visul de veacuri al națiunii române) într-  
un stat-națiune, o singură Românie.  
BIBLIOGRAFIE  
Surse de autor  
CISTELICAN M., internet, Stirile zilei, Știri pe surse la 13.01.2026,,  
disponibil la https://uk.search.yahoo.com/search;_ylt;  
DUBY G., Atlas istoric, Duby, Larousse 2007, Editura Corint istorie 2015;  
FLOREA X., ,,Sperjurul președintei. Ce părere au europenii despre  
declarația  
Maiei  
Sandu?”,  
disponibil  
la  
https://noi.md/md/-  
analitica/sperjurul-presedintei-ce-parere-au-europenii-despre-  
declaratia-maiei-sandu;  
FONCEA R., ,,Ce putem citi printre rânduri din declaraţia unionistă a  
preşedintei Maia Sandu?”, Contributors.ro, 14.01.2026, disponibil la  
https://www.contributors.ro/ce-putem-citi-printre-randuri-din-  
declaratia-unionista-a-presedintei-maia-sandu/;  
IORGA N., Istoria Armatei Românești, Editura Paul Editions, 2023;  
IORGA N., ISTORIA ROMÂNILOR PENTRU POPORUL ROMÂNESC,  
Editura Uniunea Scriitorilor, București, 1992;  
JUVARA N., Tocomerius- Negru Voda:UN VOIVOD DE ORIGINE  
CUMANĂ LA ÎNCEPUTURILE ȚĂRII ROMÂNEȘTI, Ediția a III-a  
revăzută și adăugită, Editura Humanitas, București, 2011;  
MEILA E.-A., internet, Știripesurse, disponibil la https://emea.search.-  
yahoo.com/search?ei=UTF-8&p=Meila+Emilia-Alexandra&fr=-  
crmas;  
ROSETTI C.A., O viaţă pusă în slujba idealurilor democratice ale poporului  
român, Editura Muzeul Municipiului București, 2003;  
SYDORENKO S., ,,Lichidarea Moldovei sau un plan de aderare la UE? De  
ce Maia Sandu a început să vorbească despre unirea cu România”,  
Contributors.ro,  
14.01.2026,  
disponibil  
la  
https://uk.search.-  
yahoo.com/search;_ylt=AwrIfq.  
Surse Web  
Ultimul  
https://moldovenii.md/md/section/230/content/786;  
PrincipatelorRomâne, Wikipedia, disponibil  
https://ro.wikipedia.org/wiki/Unirea PrincipatelorRom%C3%A2ne;  
mare  
cronicar,  
primul  
mare  
prozator,  
disponibil  
la  
Unirea  
la  
Ziua Limbii Române: Suntem 28 de milioane de vorbitori de română la  
nivel mondial, Ziarul de Belgia, Știri pentru românii din Belgia,  
disponibil la https://ziaruldebelgia.be/ziua-limbii-romane-suntem-28-  
de-milioane-de-vorbitori-de-romana-la-nivel-mondial.  
117