Revista de Ştiinţe Militare 2/2026

REGIMUL JURIDIC AL STRÂMTORII ORMUZ:

IMPACTUL REFUZULUI DE A RATIFICA UNCLOS DE CĂTRE

SUA ȘI IRAN

THE LEGAL STATUS OF THE STRAIT OF HORMUZ: THE

IMPACT OF THE U.S. AND IRAN’S REFUSAL TO RATIFY

UNCLOS

Colonel (rtr) medic prof. univ. dr. Viorel ORDEANU^

Ștefan IRIMIA^

Rezumat: Autorii articolului studiind documente oficiale privind dreptul

mării și examinând conflictul din Orientul Mijlociu, între Satele Unite și Iran,

referitoare la blocarea Strâmtorii Ormuz, prin prisma Convenției Națiunilor Unite

Privind Dreptul Mării, își exprimă opiniile și concluziile privind modul cum au

abordat cele două state blocada navală a strâmtorii, creând o criză profundă pe

piețele energetice globale.

Cuvinte cheie: regimul juridic privind direptul mării, documente oficiale

ratificate, Strâmtoarea Ormuz, state implicate, conflict armat, consecințe.

Abstract: By studying official documents on the law of the sea and

examining the conflict in the Middle East, between the United States and Iran

regarding the blockade of the Strait of Hormuz through the lens of the United

Nations Convention on the Law of the Sea, express their opinions and conclusions

regarding how the two states addressed the naval blockade of the strait, creating a

profound crisis in global energy markets.

Keywords: legal regime regarding the law of the sea, ratified official

documents, Strait of Hormuz, states involved, armed conflict, consequences.

Introducere

În anul 1935, comandorul român, doctor în Drept, Preda C.

Fundățeanu, („Adjutant al M.S. Regelui”) a publicat lucrarea „Libertatea

mărilor și prizele maritime”, în care a descris sistemul internațional legal al

mării ca fiind bazat pe onoare, proceduri stricte și transparență. În acea epocă,

capturarea unei nave inamice sau stabilirea unei blocade oficiale erau

considerate acte de justiție reglementate meticulos. Operațiunile militare erau

asumate direct de către state și erau guvernate de o certitudine juridică strictă.

Volumul era prefațat de profesorul său, Nicolae Titulescu, Ministrul

Afacerilor Interne. Dar astăzi, statele moderne se folosesc de inadecvarea

normelor dreptului maritim.

Pentru a înțelege această criză de implementare și sancționare a

dreptului internațional, nu există un studiu de caz mai relevant decât situația

^Universitatea ,,Titu Maiorescu” București, email: ordeanu_viorel@yahoo.com.



Institutul Medico-Militar, București, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”,

Facultatea de Științe Juridice și Administrative „Momcilo Luburici”, București, email:

stefan.irimia2312@gmail.com.

92

Revista de Ştiinţe Militare 2/2026

actuală în Strâmtoarea Ormuz, care leagă Golful Persic și Golful

Oman/Oceanul Indian.

1. Regimul juridic al Strâmtorilor marine

Cadrul legal care guvernează disputele actuale din regiune este

stabilit teoretic de The United Nations Convention on the Law of the Sea

(Convenția Națiunilor Unite privind dreptul mării, UNCLOS) din 1982,

recunoscută drept „Constituția Oceanelor”. Cu toate acestea, din cauză că

nici Washingtonul și nici Teheranul nu au ratificat acest tratat, părțile recurg

la acțiuni discreționare, profitând de absența sancționării. Refuzul ratificării

Convenției nu a fost o simplă alegere de suveranitate, ci rezultatul unor

interese naționale calculate ale ambelor state, ca și al altora. Dacă pentru

Iran această decizie este bazată pe o strategie de securitate națională, pentru

SUA, lipsa ratificării reflectă o reticență istorică față de anumite clauze

economice și jurisdicționale ale tratatului, bazată pe statutul său de

superputere mondială.

Strâmtoarea Ormuz reprezintă cel mai critic punct de navigație

pentru întregul sistem global de energie (petrol și gaze naturale).

Strâmtoarea este o cale navigabilă îngustă care conectează Golful Persic și

Golful Oman, deci cu Oceanul Indian, facilitând zilnic transportul a

aproximativ 20 de milioane de barili de petrol brut (un baril are cca.159

litri) și o cincime a volumului global de gaz natural lichefiat. Pentru a

înțelege situația, trebuie înțelese în primul rând particularitățile geografice

ale coridorului: la cel mai îngust punct, Strâmtoarea are o lățime de doar 21

Mm (mile marine), adică 38,9 km¹.

Convenția Națiunilor Unite privind dreptul mării², acordă fiecărui

stat riveran, adică fiecărui stat al cărui teritoriu include un litoral) o mare

teritorială asupra căreia exercită suveranitate deplină, de până la 12 Mm de

la țărm sau de la limita apelor interioare, adică 22,224 km. Deoarece

distanța totală între Iran (la nord) și Oman (la sud) este mai mică decât

extinderea cumulată de 24 Mm a celor două state, apele lor teritoriale se

suprapun, deci fiecare se limitează la 10,5 Mm³, iar între ele nu mai rămâne

nicio suprafață de apă liberă internațională. Întreaga cale navigabilă a

Strâmtorii Ormuz este în componența apelor teritoriale ale celor două state

riverane, Iran și Oman. Spre deosebire de Statele Unite și Iran, Omanul este

stat parte la UNCLOS, ratificând tratatul în 1989. Considerând această

particularitate, în care ambele state dețin suveranitate deplină asupra unei

porțiuni specifice a apelor lor teritoriale, Iranul nu are niciun drept de a

1

Ce este Strâmtoarea Ormuz şi de ce e atât de importantă? Cât ar costa blocajul în

contextul războiului din Orientul Mijlociu: „Nu este doar un punct pe hartă”, disponibil la

https://playtech.ro/2026/ce-este-stramtoarea-ormuz-si-de-ce-e-atat-de-importanta-cat-ar-

costa-blocajul-in-contextul-razboiului-din-orientul-mijlociu-nu-este-doar-un-punct-pe-

harta/, accesat la 02.04.2026.

2

Convenția Organizației Națiunilor Unite privind dreptul mării, disponibil la https://eur-

lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=LEGISSUM:4337127, accesat la 04.04.

2026.

³Ibidem.

93

Revista de Ştiinţe Militare 2/2026

institui o blocadă navală sau de a intercepta nave aflate în apele Omanului.

O acțiune a Iranului în aceste ape ar constitui o încălcare flagrantă a

suveranității teritoriale a statului vecin (Oman), care a acceptat formal și

garantează regimul de trecere în tranzit stabilit de UNCLOS.

Această particularitate geografică reprezintă fundația pe care este

construită strategia Iranului, și anume blocada strâmtorii, transformând o

cale navigabilă îngustă într-o armă geopolitică. Atât Statele Unite, cât și

Iranul aderă astăzi, în practică, la limita de 12 Mm (Iranul extinzându-și

oficial marea teritorială la această distanță printr-un decret din 1959), ceea

ce face ca apele teritoriale ale Iranului și Omanului să se suprapună și să

acopere întreaga lățime de 21 Mm a strâmtorii. Totuși, așa cum subliniază

expertul James Kraska, poziția Iranului este una contradictorie⁴. Extinderea

apelor teritoriale la 12 Mm și acceptarea regimului internațional modern de

trecere în tranzit formează un pachet juridic inseparabil al UNCLOS.

Refuzând să recunoască obligațiile de tranzit ale acestui pachet, Iranul ar

trebui, din punct de vedere legal, să fie limitat la cutuma istorică de 3 Mm.

Prin urmare, ilegalitatea pretențiilor iraniene de a bloca strâmtoarea rezidă

într-o dilemă pe care nicio acțiune nu o poate rezolva:

- fie Iranul își menține pretenția suveranității asupra celor 12 Mm

invocând dreptul cutumiar, caz în care este obligat de însăși natura

inseparabilă a acestei cutume să garanteze regimul de trecere în tranzit

nesuspendabil,

- fie se limitează la regimul vechi de 3 Mm, caz în care Strâmtoarea

Ormuz nu mai este acoperită integral de ape teritoriale. În al doilea scenariu,

în mijlocul strâmtorii se creează un coridor larg în care navele străine

beneficiază de „libertățile mării libere” – un regim chiar mai permisiv decât

trecerea în tranzit, care nu le obligă la o traversare rapidă și continuă,

permițându-le inclusiv staționarea.

2. Inovația „trecerii în tranzit” din UNCLOS versus practica

cutumiară

Pentru a preveni blocarea comerțului global, UNCLOS a reglementat

două regimuri legale esențiale. Primul este regimul „trecerii în tranzit”, o

inovație a Convenției menită să protejeze navigația internațională prin

strâmtori, reglementat de articolele 37- 44 din UNCLOS. Articolul 38,

paragraful 2 prevede: „Prin trecere în tranzit se înţelege exercitarea, conform

prezentei părţi, a libertăţii de navigaţie şi de survol numai în scopul unui

tranzit continuu şi rapid prin strâmtoare”⁵.

4

US-ISR War on Iran | Global reaction to Trump’s planned Iran blockade: Prof James

Kraska explains, disponibil la https://www.youtube.com/watch?v=ox4xF5kjx7M, accesat la

08.04. 2026.

5

United Nations Convention on the Law of the Sea, secțiunea art. 37- 44 din UNCLOS.

Articolul 38, paragraful 2, disponibil la mea.search.yahoo.com/search?ei=UTF8&p=-

United+Nations+Convention+on+the+Law+of+the+Sea%2C+articolele+37-+44+din+-

UNCLOS.+Art+38%2C+paragraful+2&fr=crmas, accesat la 11.04. 2026.

94

Revista de Ştiinţe Militare 2/2026

Acest regim garantează trecerea rapidă și continuă a oricărei nave comerciale,

care nu poate fi suspendată.

Al doilea este regimul „trecerii inofensive”, care se referă în

principal la navele militare. Spre deosebire de tranzit, acesta nu este o

inovație, ci un principiu preluat din dreptul internațional cutumiar anterior și

este reglementată astfel: „Statul riveran poate, fără a stabili vreo

discriminare de drept sau de fapt între navele străine, să suspende

temporar, în anumite zone ale mării sale teritoriale, exercitarea dreptului

de trecere inofensivă a navelor străine, dacă această suspendare este

indispensabilă pentru asigurarea securităţii sale”⁶. Acest regim conferă

statelor riverane dreptul de a suspenda temporar navigația în apele

teritoriale, dacă se consideră că este prezent un risc la adresa păcii și

securității naționale.

Totuși, UNCLOS prevede o excepție strictă în Articolul 45, care

interzice expres suspendarea trecerii inofensive în strâmtorile internaționale.

Aceasta este similară prevederii din Convenția de la Montreux (1936), care

permite Turciei să interzică trecerea oricărei nave militare a beligeranților (dar nu

și navelor comerciale), aplicată în prezent celuilalt război în desfășurare între

Rusia și Ucraina⁷.

Dar din nefericire se conturează o situație similară și în Strâmtoarea

Bab-el-Mandeb (Poarta Lacrimilor) între Yemen și Djibuti, care leagă

Marea Roșie de Oceanul Indian, și care ar bloca aproape total navigația între

Europa și Asia, cu urmări economice catastrofale.

În aceste articole juridice rezidă nucleul conflictului normativ. Deși

ambele state rămân în afara cadrului de aplicare deplină a UNCLOS,

statutul lor juridic și motivațiile sunt diferite. Statele Unite se află, la rândul

lor, într-o poziție de vulnerabilitate normativă. Deși forțele lor navale

operează invocând libertatea de navigare și respectă principiile convenției,

SUA nu este un stat semnatar al UNCLOS. Absența aderării la UNCLOS

determină Washingtonul să se bazeze pe Convenția asupra mării teritoriale

și zonei contiguă din 1958 (cu 24 de ani înaintea Convenției UNCLOS din

1982), pe care a ratificat-o, pentru a-și garanta dreptul de trecere inofensivă

nesuspendabilă, și pe argumentul dreptului internațional cutumiar pentru a-

și legitima prezența și dreptul de trecere în tranzit prin strâmtori.

La fel cum Iranul este criticat pentru „selecția convenabilă” a

normelor, trebuie recunoscut că și Statele Unite practică propria formă de

selecție juridică, alegând să beneficieze de drepturile de tranzit codificate în

UNCLOS fără a-și asuma obligațiile formale ale ratificării tratatului. Lipsa

de participare la acest tratat transformă dreptul mării într-un instrument

discreționar și contribuie direct la criza de implementare din Strâmtoarea

Ormuz.

Cu toate acestea, Iranul respinge argumentul de cutumă invocat de

SUA și susține că tranzitul liber este o inovație exclusiv contractuală,

⁶Idem, art. 17-32 din UNCLOS, art. 25, paragraful 3.

7

Montreux Convention, (1936), disponibil la https://www.britannica.com/event/Montreux-

Convention, accesat la 14.04. 2026.

95

Revista de Ştiinţe Militare 2/2026

rezervată statelor părți. Prin această prismă, Teheranul își rezervă dreptul

suveran de a suspenda navigația când consideră necesar. Această justificare

iraniană se prăbușește însă sub greutatea propriului argument istoric. Chiar

dacă acceptăm perspectiva Teheranului, care respinge UNCLOS din 1982,

regimul juridic anterior, și anume Convenția asupra mării teritoriale și

zonei contiguă din 1958, pe care Iranul a semnat-o, contrazice această

interpretare. Convenția din 1958, face o distincție clară între marea

teritorială și strâmtorile internaționale, stipulând clar: „Trecerea inofensivă

a navelor străine nu poate fi suspendată în strâmtori care, legând o parte a

mării libere cu o altă parte a mării libere sau cu marea teritorială a unui

stat străin, servesc navigației internaționale”⁸.

Așadar, chiar și sub regimul juridic mai vechi și mai restrictiv

acceptat de Iran, „dreptul suveran” de a institui o blocadă sau de a suspenda

traficul în strâmtoare reprezintă o încălcare flagrantă a normelor de drept

internațional privind libertatea de navigație.

De asemenea, poziția Iranului este mult mai vulnerabilă din punct de

vedere legal. Deși folosește lipsa ratificării ca pretext pentru a contesta

direct regimul de tranzit, Iranul este totuși un stat semnatar al Convenției

UNCLOS din 1982. Aici intervine o limitare fundamentală impusă de

Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor (1969). Conform art. 18 din

această convenție: „Un stat trebuie să se abțină de la săvârșirea unor acte

care ar lipsi un tratat de obiectul și de scopul său.”

Potrivit acestui principiu, în calitatea sa de semnatar, Iranul are

obligația de a nu acționa împotriva spiritului și scopului UNCLOS, făcând

ca blocarea strâmtorii să fie nejustificată juridic, deci ilegală.

3. Manifestări practice ale „războiului juridic” iranian

Intenția acestei strategii juridice este evidențiată odată cu izbucnirea

războiului declanșat de SUA și statul Israel, la 28 februarie 2026, asupra Iranului

(Operațiunea Epic Fury). În replică, Iranul a perturbat sever transportul global

energetic, transformând strâmtoarea într-o zonă interzisă navigației prin

amenințări militare, deși a prezentat-o oficial doar ca pe o blocadă selectivă

împotriva SUA, Israelului și aliaților lor. Strâmtoarea a rămas tehnic deschisă,

deși traficul comercial a încetat aproape complet din cauza riscurilor militare.

Conform principiilor codificate în Manualul de la San Remo (art. 100), o blocadă

trebuie aplicată imparțial navelor tuturor statelor. Întrucât acțiunea Iranului este

discriminatorie, experții în drept maritim, precum James Kraska, argumentează

că aceasta nu îndeplinește criteriile unei blocade valide. Prin urmare, statele

afectate nu privesc această măsură ca pe un act beligerant legitim, ci mai degrabă

ca pe o încălcare a principiului libertății de navigație, generând o criză energetică

pe care comunitatea internațională caută să o gestioneze.

Declanșarea acestui conflict atrage după sine trecerea de la normele

aplicabile pe timp de pace la cele care guvernează conflictele armate pe

8

Convention on the Territorial Sea and the Contiguous Zone, art. 16, alineatul 4,1958,

disponibil

la

https://legal.un.org/ilc/texts/instruments/english/conventions/8_1_1958_-

territorial_sea.pdf, accesat la 18. 04. 2026.

96

Revista de Ştiinţe Militare 2/2026

mare. Deși Iranul invocă motive de securitate națională aflându-se sub atac,

instituirea unei blocade care împiedică tranzitul internațional reprezintă în

continuare un act ilicit ce sfidează regimul juridic al strâmtorilor. Potrivit

regulilor războiului naval, reflectate și în Manualul de la San Remo,

drepturile de trecere în tranzit prin strâmtorile internaționale aplicabile pe

timp de pace continuă să se aplice imperativ și în perioadele de conflict

armat. Astfel, instituirea unei blocade, chiar și împotriva navelor inamice,

trebuie să respecte principiul proporționalității. În acest context,

proporționalitatea interzice ca măsurile militare luate de Iran să producă

daune colaterale nejustificate asupra navigației comerciale globale și să

extindă abuziv conflictul pe teritoriul țărilor neutre.

Din cauza particularității geografice a strâmtorii, unde apele iraniene

și omaneze se suprapun, fără a lăsa o zonă de mare liberă între ele, rutele

internaționale urmează o schemă de separare a traficului situată în apele

teritoriale ale Omanului, ceea ce înseamnă că orice interdicție iraniană se

traduce printr-o agresiune directă în apele unui stat neutru.

O dovadă suplimentară a modului în care Iranul își impune controlul

prin tactici de război juridic este cazul navei „Stena Impero”, din 2019.

Gărzile Revoluționare Iraniene au capturat petrolierul britanic „Stena

Impero”, o navă pentru transportul petrolului brut și care naviga legal în

interiorul apelor teritoriale ale statului Oman. Iranul a deviat nava care urma

o rută stabilită (o schemă de separare a traficului) din apele teritoriale ale

Omanului către propriile ape teritoriale, mascând agresiunea sub pretextul

unui dosar de „poliție maritimă”. Autoritățile iraniene au susținut în mod

fals că nava britanică avea oprit transponderul (sistemul de identificare

automată), că ar fi lovit o navă de pescuit și, cel mai important, că ar fi

deversat reziduuri petroliere. Astfel, Iranul a mimat protejarea mediului

marin, care este o obligație reglementată de art. 192 din UNCLOS, deși

refuză să ratifice acest tratat. Articolul 192 din UNCLOS prevede: „Statele

au obligația de a proteja și de a conserva mediul marin”⁹. Cu toate acestea,

investigațiile internaționale au demonstrat că sistemele navei erau

funcționale și nu a existat nicio coliziune.

De la sechestrarea navei „Stena Impero” la blocada Strâmtorii

Ormuz, situația din regiune a evoluat continuu, astfel încât s-a creat o criză

regională, cu potențial de extindere globală, pentru care se încearcă o

rezolvare diplomatică și/sau militară. Dar situația este volatilă și urmările

sunt imprevizibile, putând să degenereze spre extinderea războiului la nivel

regional sau chiar mondial.

4. O analiză sumară a situației

Convenția Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării (UNCLOS) din

1982, recunoscută ca o „Constituție a Oceanelor”, reglementează aspectele

⁹United Nations Convention on the Law of the Sea, secțiunea art. 37- 44, art.92, paragraful

2, disponibil la mea.search.yahoo.com/search?ei=UTF8&p=United+Nations+Convention+-

on+the+Law+of+the+Sea%2C+articolele+37-+44+din+UNCLOS.+Art+38%2C+-

paragraful+2&fr=crmas, accesat la 23.04. 2026.

97

Revista de Ştiinţe Militare 2/2026

care formează baza conflictului actual dintre Statele Unite ale Americii și

Iran, dar niciunul dintre cele două state nu ratificaseră Convenția.

Dreptul Maritim asigură un climat de pace și bună înțelegere între

statele cu ieșire la mare, iar regimul juridic reglementează marea liberă,

spațiile maritime aflate sub suveranitatea statelor riverane și trecerea prin

strâmtori.

În contextul actualului război din Orientul Mijlociu, regimul juridic

al Strâmtorii Ormuz este controversat. Prin interpretări divergente, Statele

Unite și Iranul își exercită prerogativele în mod discreționar, profitând de

lipsa sancțiunilor juridice direct opozabile în cazul unui abuz de drept.

Conflictul este agravat prin blocada parțială a navigației pe una dintre cele

mai importante rute maritime de transport de energie, cu implicații mondiale

generatoare de crize și război regional.

Contrastul dintre procedurile onorabile descrise de comandorul

Fundățeanu, în 1935, și realitatea crizei actuale din Strâmtoarea Ormuz, în

2026, demonstrează modul în care dreptul maritim a fost transformat dintr-

un garant al transparenței într-o armă strategică. Prin refuzul de a ratifica

UNCLOS, cele două state beligerante transformă legea într-un instrument

de „război juridic”, care complică desfășurarea conflictului.

Precedentul cazului „Stena Impero” din 2019, a reprezentat un test

pe timp de pace, care a deschis calea pentru măsura iraniană de blocadă

aplicată în timpul Operațiunii Epic Fury din 2026. Această analiză arată

cum, în prezent, în special în cazul Strâmtorii Ormuz, dreptul maritim este

deturnat de la scopul său originar de a facilita navigația pașnică, spre o

extensie a câmpului de luptă. Numeroasele Convenții privind Dreptul Mării,

și în special Convenția asupra mării teritoriale și a zonei contigue (1958),

UNCLOS (1982) și altele au încercat să reglementeze pașnic libertatea de

navigație. Dar nu au aderat toate statele, din diferite motive. Interpretările

unilaterale, divergente, ale unor puteri maritime care nu au semnat sau nu au

ratificat aceste tratate internaționale stau la baza unor conflicte juridice care

alimentează starea conflictuală sau chiar războaie cu componentă navală în

zone cheie ale navigației mondiale.

Incapacitatea actuală a comunității internaționale de a impune

respectarea tratatelor face posibilă escaladarea violenței, așa cum este și

actualul război declanșat împotriva Iranului. Orientul Apropiat și Orientul

Mijlociu au devenit un mare Teatru de Operațiuni (TO), confirmând vechiul

scenariu din anii 1970, că următorul Război Mondial ar putea să înceapă din

Orientul Mijlociu.

5. Concluzii

Analiza regimului juridic aplicabil Strâmtorii Ormuz demonstrează

că refuzul Statelor Unite și al Iranului de a ratifica integral UNCLOS nu

creează un vid legislativ absolut, ci mai degrabă o criză profundă de

sancționare și implementare. Deși instrumentele internaționale, de la

Convenția din 1958, până la dreptul cutumiar și regulile războiului naval,

oferă un cadru coerent care condamnă blocadele disproporționate și abuzul

98

Revista de Ştiinţe Militare 2/2026

de suveranitate asupra apelor vecine, instituțiile globale se lovesc de

incapacitatea de a impune respectarea coerentă a acestor norme.

Prin urmare, Strâmtoarea Ormuz rămâne nu doar un punct nevralgic

al comerțului global cu energie, ci și scena principală în care limitele

dreptului internațional maritim sunt testate și sfidate prin tactici avansate de

„război juridic” și confruntări militare deschise. Situația este în continuare

volatilă și poate să evolueze în orice direcție.

BIBLIOGRAFIE

Surse de autor

CARACCIOLO I., ,,Enforcing Sanctions on Iran at Sea: Tensions over the

Interpretation and Application of the Law of the Sea”, 2019,

disponibil la 353484515_Enforcing_Sanctions_on_Iran_At_Sea_-

Tensions_over_the_Interpretation_and_Application_of_the_Law_of

_the_Sea;

FUNDĂȚEANU P. C. Libertatea mărilor și prizele maritime, București,

Editura Tiparul Românesc, 1935;

KRASKA J. ,,Legal Vortex in the Strait of Hormuz”, Virginia Journal of

International Law, Vol. 54:2, 2013, disponibil la 256057140_-

The_Legal_Vortex_in_the_Strait_of_Hormuz ;

LOFT P. ,,US-Israel strikes on Iran”, February/March 2026. Research

Briefing Number 10521, House of Commons Library, 2026,

disponibil la cbp-10521;

Surse web

Organizația Națiunilor Unite. Convenția asupra mării teritoriale și zonei

contigue. Geneva, Elveția, 1958 (Articol de referință: Art. 16 privind

trecerea inofensivă prin strâmtori internaționale, disponibil la

00000G09QVYAGV70U6O11U40QEC3JF5S;

Foreign & Commonwealth Office. Situation in the Gulf: Foreign Secretary

statement to Parliament. GOV.UK, 2019, disponibil la situation-in-

the-gulf-foreign-secretary-statement;

International Institute of Humanitarian Law. San Remo Manual on

International Law Applicable to Armed Conflicts at Sea. 1994,

disponibil la san-remo-manual-on-international-law-applicable-to-

armed-conflicts-at-sea-2.pdf ;

Organizația Națiunilor Unite. Convenția de la Viena privind Dreptul

Tratatelor. 1969, (art. de referință: art. 18), disponibil la conventia-

cu-privire-la-dreptul-tratatelor-din-23051969;

Organizația Națiunilor Unite. Convenția Națiunilor Unite asupra Dreptului

Mării (UNCLOS). Montego Bay, Jamaica, 1982, (art. de referință:

art. 17-32 privind trecerea inofensivă; art. 37-44 privind trecerea în

99

Revista de Ştiinţe Militare 2/2026

tranzit; art. 192 privind protecția mediului marin, disponibil la

conventia-natiunilor-unite-asupra-dreptului-marii-din-10121982;

The International Institute for Strategic Studies (IISS). The US-Israel

campaign in Iran: Impact on the Gulf. 2026, disponibil la the-us-

israel-campaign-in-iran;

U.S. Department of the Navy. The Commander’s Handbook on the Law of

Naval Operations. Office of the Chief of Naval Operations, 2022

(Secțiunea de referință: cap., 2 - Regimul juridic al strâmtorilor

internaționale și dreptul de tranzit, disponibil la: NWP_1-14M.pdf.

100