Revista de Ştiinţe Militare 2/2026  
ORDINE ŞI DEZORDINE ÎN PLAN INTERNAŢIONAL  
INTERNATIONAL ORDER AND DISORDER  
General de brigadă (r) prof. univ. dr. Mircea UDRESCU  
(Academy of Romanian Scientists, 3 Ilfov Street, 050044, Bucharest,  
Romania, email: secretariat@aosr.ro)  
Colonel (r) prof. univ. dr. ing. Eugen SITEANU  
(Academy of Romanian Scientists, 3 Ilfov Street, 050044, Bucharest,  
Romania, email: secretariat@aosr.ro)  
Rezumat: Din momentele în care oamenii au început să socializeze, s-a  
simțit nevoia instituirii unei ordini de comportament la care membrii societății să  
se poată raporta. De aceea, ordinea socială dintr-un stat oglindește modul în care  
indivizii și grupurile minoritare conviețuiesc în baza unui mănunchi de norme,  
care formează ordinea de drept. Ea presupune o stare de stabilitate ce se  
consolidează prin norme, credințe și valori apărate de instituții statale și  
suprastatale, precum și culturale. Orice viciere de esență a stării de ordine  
poziționează societatea în starea de dezordine, o stare în care statul nu mai poate  
impune respectarea normelor de conviețuire sau chiar generează asemenea  
manifestări sociale. Ordinea de drept implică, mai mult sau mai puţin vizibil,  
manifestarea statului ca organizare politică a societăţii, implică permanenta  
activare a mijloacelor instituţionale de exercitare a constrângerii, atât în sfera  
privată, cât şi în cea publică a ,,jocurilor” persoanei, implică permanent  
trimiterea la ordinea juridică, existenţă ce condiţionează fiinţarea ordinii de drept.  
La rândul său, dreptul internațional reprezintă cadrul legislativ care  
reglementează relațiile între state sau între persoane sau entități de naționalități  
diferite. Textele definitorii pentru dreptul internațional sunt tratatele, convențiile și  
acordurile guvernamentale. De regulă, dreptul internațional este format din  
acorduri sau convenții internaționale, precum și dintr-un set de valori, standarde  
și principii general recunoscute. După încheierea Războiului Rece, în loc să se  
consolideze comportamentul internaţional al statelor, pe baza principiilor de drept  
internaţional recunoscute, au devenit evidente unele comportamente ce au ignorat  
aceste principii, şi-au impus propriile interese, utilizând chiar forţa şi violenţa. În  
raport cu dreptul internaţional recunoscut, asemenea aspecte comportamentale au  
constituit și constituie forme evidente ale dezordinii, consecinţă a nesocotirii unor  
norme comportamentale de drept internațional. O nouă ordine mondială  
presupune nu globalizarea pe sistemul puterii unipolare, ci reglobalizarea pe un  
sistem unitar de instituții cu vocație internațională, care să apere principii de drept  
internațional, nu interese de putere.  
Cuvinte cheie: ordine, dezordine, drept, justiție, putere, pace, război,  
interes, globalizare, reglobalizare, național, internațional.  
Membru titular al Academiei Oamenilor de Știință din România, email:  
udrescumircea@yahoo.com.  
  
Membru corespondent al Academiei Oamenilor de Știință din România, membru titular  
al Comitetului Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii (CRIFST) al Academiei  
Române, email: esiteanu@yahoo.com.  
38  
   
Revista de Ştiinţe Militare 2/2026  
Abstract: From the moment people began to socialize, there was a need to  
establish an order of behavior to which members of society could relate. Therefore,  
the social order in a state reflects the way in which individuals and minority  
groups coexist based on a set of norms, which form the legal order. It presupposes  
a state of stability that is consolidated by norms, beliefs and values defended by  
state and suprastate, as well as cultural institutions. Any essential defect in the  
state of order positions society in a state of disorder, a state in which the state can  
no longer impose compliance with the norms of coexistence or even generate such  
social manifestations. The rule of law implies, more or less visibly, the  
manifestation of the state as a political organization of society, implies the  
permanent activation of institutional means of exercising coercion, both in the  
private and public spheres of the person's "games", implies a permanent reference  
to the legal order, an existence that conditions the establishment of the rule of law.  
In turn, international law represents the legislative framework that regulates  
relations between states or between persons or entities of different nationalities.  
The defining texts for international law are treaties, conventions and governmental  
agreements. As a rule, international law consists of international agreements or  
conventions, as well as a set of generally recognized values, standards and  
principles. After the end of the Cold War, instead of consolidating the international  
behavior of states, based on the recognized principles of international law, some  
behaviors became evident that ignored these principles, imposed their own  
interests, even using force and violence. In relation to recognized international  
law, such behavioral aspects have constituted and constitute evidence of disorder,  
a consequence of disregard for behavioral norms of international law. A new  
world order does not imply globalization on the system of unipolar power, but  
reglobalization on a unitary system of institutions with an international vocation,  
which would defend principles of international law, not interests of power.  
Keywords: order, disorder, law, justice, power, peace, war, interest,  
globalization, reglobalization, national, international.  
Generalități.  
Pentru oricare stat, ordinea socială internă reprezintă o sintagmă de  
maximă generalizare, de natură sociologică, care acoperă modul în care  
indivizi și grupuri de indivizi conlucrează și conviețuiesc în virtutea unui  
ansamblu de drepturi și obligații consimțite. Ea presupune o stare de  
stabilitate ce se consolidează prin norme, credințe și valori apărate de  
instituții statale și culturale. Orice viciere de esență a stării de ordine  
poziționează societatea în starea de dezordine, o stare în care statul nu mai  
poate impune respectarea normelor de conviețuire sau chiar generează  
asemenea manifestări sociale.  
Ordinea și dezordinea socială se judecă prin sintagmele ordine de  
drept și ordine juridică. Ordinea de drept exprimă conştientizarea de către  
persoane, fie individual, fie colectiv, a conţinutului prescriptiv al  
comandamentului dat de către autorii ce produc norme juridice, dar și  
conştientizarea faptului că nesocotirea acestei norme sau abaterea de la  
aceasta cade sub puterea coercitivă a unor organe constituite tocmai cu  
scopul de a exercita controlul şi dominaţia puterii statului asupra persoanei  
și grupurilor sociale. Conceptul de ordine juridică nu se identifică cu cel de  
ordine de drept, fiind, ca sferă şi conţinut, distinct. Ordinea de drept implică,  
39  
Revista de Ştiinţe Militare 2/2026  
mai mult sau mai puţin vizibil, manifestarea statului ca organizare politică a  
societăţii, implică permanenta activare a mijloacelor instituţionale de  
exercitare a constrângerii, atât în sfera privată, cât şi în cea publică a  
,,jocurilor” persoanei, implică permanent trimiterea la ordinea juridică,  
existenţă ce condiţionează fiinţarea ordinii de drept. Sub anumite  
determinări socio-politice, ordinea de drept poate fi răsturnată, înlocuită,  
uneori brutal, cu o altă ordine de drept, fără ca statul să-şi înceteze existenţa  
sa ca organizare politică a societăţii date. Ordinea juridică este un termen  
similar cu cel de ordine normativă. Prin conţinutul său, conceptul de ordine  
publică nu împuterniceşte sau permite ori prevede o derogare, ci efectiv  
impune un trebuie, intermediind raportul coercitiv dintre stat şi persoană,  
mai ales în ceea ce priveşte impunitatea de tip represiv.  
La rândul său, dreptul internațional reprezintă cadrul legislativ care  
reglementează relațiile între state sau între persoane sau entități de  
naționalități diferite. Textele definitorii pentru dreptul internațional sunt  
tratatele, convențiile și acordurile guvernamentale. De regulă, dreptul  
internațional este format din acorduri sau convenții internaționale, precum și  
dintr-un set de valori, standarde și principii general recunoscute, care nu  
trebuie să fie explicit menționate într-un acord. Acordurile internaționale pot  
fi bilaterale sau multinaționale. Foarte des, acordurile internaționale sunt  
pregătite și negociate în cadrul unor organizații internaționale recunoscute,  
1
cum ar fi Organizația Națiunilor Unite, Consiliul Europei etc.  
Constatări. Aprecieri. Opinii.  
Ordinea mondială recunoscută a fost posibilă din momentul în care  
principalele state ale lumii au depus eforturi să găsească soluţii general  
acceptabile. Aşa s-a consolidat dreptul internaţional, având drept fundament  
Carta Naţiunilor Unite, Consiliul de Securitate şi ONU.  
Orice stat, indiferent de dimensiuni şi putere economică, a avut  
interese proprii pe care şi le-a protejat în baza dreptului internaţional, a  
principiilor acestuia aplicate la relaţiile internaţionale.  
Toate celelalte state, care nu aveau privilegiile şi responsabilităţile  
celor ce făceau parte din Consiliul de Securitate, căutau soluţii la  
diferendele proprii la un drept internaţional relevant. Ele au contat pe  
ordinea de drept internaţională, o ordine pe care o respectau toţi actorii  
internaţionali. Dreptul internaţional recunoscut a fost un drept propriu lumii  
bipolare, iar ordinea comportamentală rezultată din acesta garanta  
respectarea sferelor de influenţă. Acţiunile militare din afara sferelor de  
influenţă s-au desfăşurat prin implicarea nemijlocită a unor state din cadrul  
unei sfere de influenţă, sub protecţia ţărilor ce constituiau o parte a lumii  
bipolare, dar şi sub influenţa indirectă a statelor din cealaltă sferă de  
influenţă. Astfel, SUA au desfăşurat acţiuni militare directe în Vietnam,  
ţările occidentale au favorizat acele acţiuni, în timp ce ţările socialiste  
sprijineau indirect Vietnamul şi acuzau media SUA de încălcarea dreptului  
1 Pe larg Wikipedia.  
40  
 
Revista de Ştiinţe Militare 2/2026  
internaţional. La fel, URSS a acţionat militar asupra Afganistanului, a fost  
sprijinită de comunitatea statelor socialiste, în timp ce statele capitaliste în  
frunte cu SUA au acordat sprijin material şi moral forţelor adverse din  
Afganistan. Tot ceea ce s-a întâmplat în lume s-a rezolvat cu binecuvântarea  
ţărilor reprezentative ale celor două blocuri politice., SUA şi URSS. Dar  
nici aceste state nu puteau singure să modifice dreptul internaţional în  
direcţia intereselor proprii. Atunci când un stat sau un grup de state  
urmăreau realizarea propriilor interese într-o manieră imorală sa ilegală, ele  
automat se plasau în afara ordinii juridice internaţionale şi nu aveau puterea  
de a o schimba.  
După încheierea Războiului Rece, în loc să se consolideze  
comportamentul internaţional al statelor, pe baza principiilor de drept  
internaţional recunoscute, au devenit evidente unele comportamente ce au  
ignorat aceste principii, şi-au impus propriile interese, utilizând chiar forţa şi  
violenţa. În raport cu dreptul internaţional recunoscut, asemenea aspecte  
comportamentale au constituit și constituie forme evidente ale dezordinii,  
consecinţă a nesocotirii unor norme comportamentale de drept internațional.  
Situaţia a devenit dramatică pentru mediul internaţional în condiţiile în care  
dezordinea a fost și continuă să fie susţinută chiar de ţări care au făcut parte  
din Consiliul de Securitate, deci au garantat o anumită stare de ordine. În  
lipsa unor reglementări de repunere în operă a dreptului internaţional, se  
creează precedente periculoase, care subminează dreptul internaţional,  
având drept consecinţă o deviere tot mai periculoasă de la starea de  
normalitate  
Ordinea internaţională presupune o raportare la norme clare. Când  
acestea nu sunt respectate, se ajunge la concluzii care iau în derizoriu chiar  
dreptul internaţional, ca instrument practic de ordonare, de maniera: „Este o  
părere comun împărtăşită că dreptul internaţional are un efect redus asupra  
comportamentelor statelor”. Potrivit acestei păreri, dreptul internaţional este  
doar un instrument din bagajul diplomatic, care poate fi utilizat pentru a  
justifica acţiuni motivate politic. Cu alte cuvinte, mulţi privesc dreptul  
internaţional nicidecum ca pe un drept. Această afirmaţie cu privire la  
dreptul internaţional reflectă abordarea dominantă în politica internaţională,  
cunoscută drept realism. Realiştii prezintă lumea ca una dominată de state;  
ea este anarhică în sensul că statele, fiind actori suverani, nu recunosc o  
autoritate superioară. Realiştii arată, de asemenea, că statele acţionează în  
vederea realizării intereselor lor naţionale, iar interacţiunea dintre ele este  
reglementată prin exerciţiul puterii (şi doar în ultimă instanţă, prin folosirea  
puterii militare).”2 Pare că se susține o ordine ce ignoră reglementarea, cu o  
geografie politică anarhică, în care puterea generează o ordine de haită şi de  
mascul alfa.  
Consecinţele primei conflagraţii mondiale au generat acţiuni în  
sensul structurării comunităţii  
internaţionale, generând apariţia unei  
2
Olivier Corten, La securite colective, un reve contrarie, studiu publicat în le Monde  
Diplomatique, septembrie 2005, pp. 45-46.  
41  
 
Revista de Ştiinţe Militare 2/2026  
organizaţii de vocaţie universală, Societatea Naţiunilor. Aceasta stabilea un  
sistem de securitate colectivă în cadrul căruia lezarea securităţii unuia dintre  
membrii societăţii putea fi considerat un act de război împotriva tuturor. Ca  
atare, Societatea Naţiunilor, într-un mod idealist, acţiona în direcţia  
acordării de prioritate puterii dreptului în raport cu dreptul puterii.  
Principala problemă asupra căreia s-a concentrat a constat în eliminarea  
războiului din relaţiile dintre state, războiul fiind considerat un mijloc ilicit  
de rezolvare a diferendelor internaţionale şi de realizare a intereselor  
naţionale ale statelor. Această concepţie a căpătat contur în 1928, prin  
semnarea Pactului Briand-Kelogg, care scotea în afara legii războiul între  
statele semnatare. Numai că Societatea Naţiunilor nu a avut suportul politic  
al ţărilor principale ale lumii. SUA au boicotat de la început existenţa  
Societăţilor Naţiunilor, deşi iniţial a susţinut înfiinţarea ei. Germania, ca stat  
membru în 1926, a părăsit organizaţia în 1933. La fel a procedat şi Japonia.  
În anul 1937 s-a retras Italia, iar URSS în 1939. Deoarece statele care au  
rămas în organizaţie nu aveau relevanţă politică pe plan internaţional,  
această organizaţie de vocaţie internaţională a devenit un fel de formă fără  
fond. În locul păcii mondiale se făceau planuri de agresiune, ce s-au cumulat  
în ceea ce omenirea a cunoscut a fi Al Doilea Război Mondial.  
Securitatea şi ordinea mondială, atât ca derivate ale păcii, cât şi ca  
derivate ale puterii, nu au atins situaţia de compromis teoretic, politic şi  
diplomatic, dar nici pe cea de guvernare practică. În atari contexte,  
securitatea şi ordinea mondială apar ca stări contextuale, rezultat al unor  
acţiuni lipsite de coordonare şi predictibilitate.  
Grozăviile inimaginabile specifice celei de-a doua conflagraţii  
mondiale au îndemnat principalele ţări învingătoare să ia în considerare  
crearea şi consolidarea unei noi organizaţii de vocaţie universală, ONU, cu o  
acţiune mult mai practică decât predecesoarea sa, Societatea Naţiunilor.  
Eforturile principalelor state învingătoare din a doua conflagraţie mondială  
s-au concretizat în 25 iunie 1945, la San Francisco, când s-a semnat Carta  
Naţiunilor, de către 51 de state.  
Scopul ONU era de a feri generaţiile viitoare de flagelul războiului  
care, de două ori pe parcursul unei generaţii, a produs omenirii suferinţe  
incredibile, iar principiile sale se gândeau general valabile, singurele aspecte  
care ieşeau de sub incidenţa organizaţiei fiind afacerile interne ale statelor3.  
Obiectivele  
ONU, în baza interesului comun al celor cinci puteri  
învingătoare, consta în: menţinerea păcii şi securităţii internaţionale prin  
măsuri eficace de prevenire şi înlăturare a ameninţărilor, reprimarea oricăror  
forme de agresiune, dezvoltarea relaţiilor prieteneşti între naţiuni pe baza  
principiilor egalităţii în drepturi şi autodeterminării popoarelor, rezolvarea  
problemelor internaţionale cu caracter social, economic, cultural, umanitar  
etc. S-a născut astfel o ordine mondială in care se cerea respectarea  
următoarelor principii, la care veghea ONU, astfel: egalitatea suverană a  
3
Pe larg, Serge Bernstein, Pierre Mitza, Istoria secolului XX, vol. II, 1945-1973. Lumea  
între război şi pace, Editura All, Bucureşti, 1998, pp.140-142.  
42  
 
Revista de Ştiinţe Militare 2/2026  
statelor membre, dreptul popoarelor şi naţiunilor la autodeterminare,  
reglementarea prin mijloace paşnice a diferendelor, abţinerea de la  
ameninţarea cu forţa şi de la folosirea forţei, neintervenţia în treburile  
interne ale statelor etc. ONU monitoriza pacea internaţională prin Consiliul  
de Securitate, compus din cincisprezece membrii, dintre care cinci erau  
membrii permanenţi, care aveau fiecare drept de veto, cele cinci ţări fiind  
considerate cele mai puternice state învingătoare.  
Consiliul de Securitate a gestionat ordinea mondială de după cea de-  
a doua conflagraţie mondială şi se consideră că a exprimat esenţa acelei  
ordini mondiale cu ocazia primului război din Golf, în legătură cu care s-a  
nominalizat un agresor care a fost condamnat de comunitatea internaţională,  
a fost ameninţat de aceasta, iar acţiunile de restabilire a situaţiilor de  
dinainte de declanşarea agresiunii a implicat Consiliul de Securitate. Din  
acest moment, şi ONU a intrat în disoluţie, ordinea mondială specifică  
războiului rece începând să fie sfidată. Astfel, tot în 1990 ONU a abandonat  
Somalia în stare de anarhie, căştile albastre trimise în Bosnia-Herţegovina  
sunt acuzate de parţialitate, acţiunile SUA din Kosovo (1999) şi al doilea  
război din Golf sunt acţiuni care nu au mai avut implicarea Consiliului de  
Securitate, ci voinţa unilaterală a SUA. La rândul său, Rusia a desfăşurat  
acţiuni de natura războiului, ignorând comunitatea internaţională. De aceea  
apar tot mai frecvente concluzii de genul: „Concepută ca un mijloc de a  
realiza echilibrul internaţional, ONU este mai degrabă transformată în  
instrument al marilor puteri şi permite justificarea unor acţiuni militare  
selective, în timp ce în alte situaţii prevalează pasivitatea…mai degrabă  
organizaţia este paralizată de opoziţia dintre marile puteri…ceea ce nu le  
împiedică pe acestea din urmă să acţioneze fără mandat…Slăbiciunea  
instituţională a ONU explică doar în parte relativul său eşec.”4  
În ultima perioadă de timp, cu precădere la ONU, dar şi în alte  
organisme internaţionale, se insistă pe sintagme de genul securitatea  
individului, securitatea umană, securitatea de conştiinţă etc. Chiar Secretarul  
General al ONU, Kofi Annan, şi-a modelat discursurile, de maniera: „…se  
impune o nouă înţelegere asupra conceptului de securitate. Cândva sinonime  
cu apărarea teritoriului împotriva atacurilor externe, azi cerinţele securităţii  
au venit să îmbrăţişeze protecţia comunităţilor şi indivizilor în faţa violenţei  
interne. Nevoia unei abordări a securităţii centrată mai mult pe fiinţa umană  
este întărită de pericolul pe care armele de distrugere în masă îl reprezintă  
pentru umanitate…”5sau „Trebuie, de asemenea, să aducem la zi abordarea  
noastră asupra a ceea ce înseamnă pace şi securitate. Pace înseamnă mai  
mult decât absenţa războiului. Securitatea umană nu mai poate fi înţeleasă  
exclusiv în termeni militari. Mai degrabă trebuie să cuprindă dezvoltarea  
economică, justiţia socială, protecţia mediului, democratizarea, dezarmarea,  
4
Pe larg, Olivier Corten, La securite colective, un reve contrarie, studiu publicat în le  
Monde Diplomatique, septembrie 2005.  
5 United Nations Secretary – General Kofi Annan. Milenium Report, Chpter 3, pp.43-44.  
43  
   
Revista de Ştiinţe Militare 2/2026  
şi respectul drepturilor omului şi domnia legii”6. Iată o abordare ce deschide  
calea subminării principiilor de bază ale dreptului internaţional de  
neameninţare cu forţa, de neamestec în treburile interne ale altui stat, de  
convieţuire paşnică a statelor, de respect reciproc al statelor ca agenţi ai  
vieţii internaţionale, şi lasă cale liberă spre argumentarea intervenţiei  
militare a unor state, de pe poziţiile drepturilor umanitare, dincolo de  
drepturile statelor ce sunt obligate să suporte o agresiune militară.  
Procesul de degradare a ONU a fost accelerat şi de demersurile unor  
organisme de securitate regională. Astfel, OSCE, organizaţie ce funcţiona în  
Europa în temeiul capitolului VIII din Carta ONU, în contextul situaţiei  
politice din fosta Iugoslavie, a încercat recunoaşterea la nivel politic a  
faptului că situaţia minorităţilor etnice este o problemă internaţională şi nu  
una de resortul exclusiv al statelor naţionale. ONU nu a reacţionat pentru  
faptul că se încălca astfel un principiu de bază al funcţionării sale,  
neamestecul în treburile interne ale unui stat membru. Nu a trecut mult timp  
şi OSCE a început sa fie acuzată de partizanat politic, de faptul că tratează  
minorităţile în mod inegal, mai ales după ce nu a putut sa limiteze tragediile  
din spaţiul iugoslav.  
Ineficacitatea OSCE s-a dovedit şi în cazul în care Federaţia Rusă a  
ignorat cerinţele OSCE în legătură cu situaţia din Moldova şi Georgia,  
pentru ca şi mai curând, Rusia să sfideze opinia publică mondială în legătură  
cu situaţia din Ucraina, dând ca exemplu intervenţiile militare ale SUA şi  
ale unor state din NATO în Libia şi Siria. ONU şi organizaţiile regionale  
constituite în baza Cartei ONU nu mai pot răspunde la întrebări de genul:  
Cum pot aceste organizaţii să asigure integritatea teritorială şi  
inviolabilitatea frontierelor unui stat membru? Ce încredere pot avea statele  
mici şi mijlocii în garanţiile asumate de organizaţiile de vocaţie universală,  
din momentul în care statele puternice îşi impun politica naţională prin  
forţă? Din moment ce aceste organizaţii demonstrează că au devenit  
nefuncţionale, este indubitabil că şi ordinea mondială constituită în baza lor  
este depăşită.  
NATO a apărut ca organizaţie politico-militară în temeiul articolului  
51 din Carta Naţiunilor Unite, care consacră dreptul statelor la autoapărare  
individuală sau colectivă. Din 1991, anul în care s-a dizolvat oficial Tratatul  
de la Varşovia, opinia publica mondială se aştepta ca şi NATO să aibă  
aceeaşi soartă. Dar nu s-a întâmplat acest lucru, NATO extinzându-se până  
în apropierea graniţelor cu Federaţia Rusă. Devenind un instrument militar  
la dispoziţia SUA, prin implicarea sa discreţionară în diferite zone ale lumii,  
în cadrul organizaţiei au început să apară controverse politice. Ca atare, UE  
nu mai este dispusă să urmeze fără discernământ politic acţiunile militare  
generate de SUA., deşi se fac auzite idei de transformare a NATO de genul:  
„…într-o lume caracterizată de globalizare, nu trebuie să ne revizuim  
abordarea doar asupra economiei, tehnologiei, energiei sau culturii. Trebuie,  
6 Kofi Annan, Towards a Culture of Peace, disponibil la http://www.unesco.org/op2/letress,  
accesat la 01.06.2026.  
44  
 
Revista de Ştiinţe Militare 2/2026  
de asemenea, să ne revizuim abordarea asupra securităţii…Pentru că, la  
rândul lor, ameninţările la adresa securităţii s-au globalizat.  
11 septembrie este un caz edificator. Acest adevăr rămâne valabil şi  
pentru state falimentare – state care, în lipsa unei guvernări consolidate,  
eşuează în dezordine şi violenţă…Pentru că am văzut că statele eşuate pot  
deveni rapid o ameninţare la adresa securităţii internaţionale, fie exportând  
droguri, fie găzduind terorişti. Nu în ultimul rând, proliferarea armelor de  
distrugere în masă….Cum ar trebui să arate o strategie eficientă de  
securitate? Întâi de toate, orice strategie de securitate astăzi trebuie să fie o  
strategiei a angajării. ..În al doilea rând, astăzi trebuie să privim securitatea  
într-o manieră holistică…Într-o eră în care provocările de securitate au  
devenit multidimensionale, răspunsurile noastre trebuie să fie, de asemenea,  
multidimensionale…..orice strategie de securitate  
viabilă trebuie să fie  
astăzi o strategie a lucrului în echipă, instituţional. Nu o singură instituţie,  
nu o singură naţiune, deţine toate mijloacele necesare pentru managementul  
efectiv al securităţii. Numai prin cooperare inter-instituţională întreaga gamă  
de instrumente va fi disponibilă. ..În al patrulea rând, o strategie a angajării  
necesită nu doar o varietate de instrumente, ci şi răbdare în aplicarea lor.  
Dacă dorim să schimbăm lucrurile în mai bine, trebuie să facem mai mult  
decât a asigura securitate militară…o strategie a angajării cu adevărat  
eficientă, una care să aibă un impact durabil, trebuie să fie o strategie  
fundamentală în mod ferm pe valori. Democraţia şi libertatea, drepturile  
omului şi toleranţa religioasă sunt principii de bază, pe care nu trebuie  
niciodată să le compromitem….Un singur lucru este clar: pentru a ne  
asigura securitatea astăzi, trebuie să ne implicăm..”7 numai că asemenea  
strategii transformă din temelii organizaţia NATO, dintr-o organizaţie de  
apărare in una de atac, agresoare, prin încălcarea tuturor principiilor de drept  
internaţional ale ONU. Cine mai poate să facă apel la dreptul internaţional,  
din moment ce NATO a acţionat fără mandat ONU în Kosovo, în  
Afganistan, în Libia şi in Siria.  
La întrebarea: Ce s-a ales din ordinea mondială cunoscută?, cele mai  
multe răspunsuri sunt categorice: Mai nimic. Făcând apel la principiile  
ordinii mondiale, se constată cu uşurinţă, că: principiul renunţarea la forţa şi  
la ameninţarea cu folosirea forţei în relaţiile internaţionale a devenit o  
himeră, din moment ce SUA şi alte ţări importante iau în calcul necesitatea  
războiului preventiv împotriva terorismului şi in cazurile de încălcare gravă  
a democraţiei si drepturilor omului; reglementarea paşnică a diferendelor  
internaţionale, principiu aflat în legătură organică cu cel al renunţării la  
forţă, din moment ce unele state consacră folosirea forţei în apărarea  
intereselor naţionale; neintervenţia în treburile ce ţin de competenţa  
naţională a unui stat a devenit un principiu contestat de statele ce consacră  
dreptul lor de a interveni chirurgical în afacerile interne ale altui stat, din  
moment ce drepturile omului şi minorităţilor se încearcă să devină drepturi  
7
Secretary General, Jaap de Hoop Scheffer, Speech by NATO „Addressing Global  
Insecurity”, at the Diplomatic Academy in Viena, 2005.  
45  
 
Revista de Ştiinţe Militare 2/2026  
internaţionale, sub jurisdicţia statelor privilegiate; egalitatea în drepturi a  
statelor a devenit anacronică, din moment ce un stat se consideră mai egal  
decât toate celelalte, iar alte state se consideră mai egale decât altele zonale  
şi regionale; dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure destinele,  
suveranitatea şi independenţa sunt principii ce se află în strânsă corelaţie cu  
toate celelalte dinainte, care fiind ignorate, înseamnă că şi acestea nu mai au  
substanţă juridică.  
În condiţiile în care se apreciază că securitatea internaţională este  
supusă unor ameninţări în plan: politic – instabilitate politică internă,  
faliment statal, terorism şi abuzuri la adresa drepturilor omului, economic –  
sărăcirea, diferenţa crescândă între statele bogate şi cele sărace, pirateria,  
impactul unui stat vecin instabil din punct de vedere economic, social –  
conflicte minoritate/majoritate, crima organizată, comerţul ilegal, migraţia  
necontrolata, maladiile etc.8, oricine se consideră chemat să o apere, fără a  
se raporta la un drept internaţional obligatoriu.  
După destrămarea URSS, s-a considerat că lumea bipolară va trece  
într-o lume unipolară, in care dreptul internaţional va fi apărat preponderent  
de SUA. Numai că SUA şi alte ţări din NATO au trecut la rezolvarea unor  
probleme internaţionale ignorând principiile dreptului internaţional. SUA a  
declarat că este îndreptăţită să susţină interesele sale globale, pentru care  
dispune şi de forţe militare corespunzătoare. Numai că, SUA s-a manifestat  
ca o putere hegemonică, nu ca o ţară care să vegheze asupra dreptului  
internaţional, din poziţia de ţară conducătoare. Ca atare, unele ţări din UE au  
început să considere acţiunile SUA ca depăşind prevederi politice general  
acceptabile. Mai mult, autorităţile politice ale Rusiei au declarat că şi Rusia  
îşi adaptează strategia militară la principiile atacurilor preventive9, şi  
consecinţele s-au văzut deja în acţiunile din Ucraina.  
La rândul său, China a declarat şi ea că sistemul său economic o  
obligă să declare că-şi va promova anumite interese globale, la fel ca  
celelalte mari puteri ale lumii. De la asemenea declaraţii şi acţiuni se pare că  
se modelează noua ordine mondială, o ordine care este să împartă ţările  
lumii în alianţe politico-militare, care pun sub semnul întrebării pacea  
mondială. O ordine mondială în care se pare că „multitudinea schimbărilor  
şi tendinţelor…indică faptul că are loc un proces accelerat, segmentat şi  
inegal de globalizare…o ordine globală fracturată.”10, care seamănă cu un  
joc în dezordine, în care unii jucători nu mai respectă regulile după care l-au  
început, totul părând confuz. Tocmai din aceste considerente, unii autori  
consideră că „La începutul secolului XXI, se pare că ne întoarcem la ordinea  
liberală internaţională, în care puterile aveau motivaţii amestecate…În 2001,  
cele mai mari economii bogate sunt un număr de şapte, G7, Rusia aflându-  
se pe lista de aşteptare pentru a forma G8. Diferenţa? În 1914, Austro-  
8 Parliamentary oversight of the security sector. Priciples, mechanisms and practices, Inter-  
Parliamentary Union, Geneva Centre for Democratic Control of Armed Forces, Lausanne,  
2004, p.16.  
9 Pe larg, Rusia ameninţă cu atacuri preventive, articol, Ziua, nr. 2985, 9 aprilie 2004.  
10 Martin Sorrell, Branding the New Era, Foreign policy, summer 2000, pp. 61-62.  
46  
     
Revista de Ştiinţe Militare 2/2026  
Ungaria, Marea Britanie, Canada, Germania, Italia, Japonia, Rusia şi SUA  
erau Marile Puteri. Iar în 2001, G8 cuprinde marea Britanie, Canada, Franţa,  
Germania, Italia, Japonia şi Statele Unite plus Rusia. Canada a luat locul  
defunctului Imperiu Austro-Ungar. Statele Unite sunt mult mai puternice,  
atât pe plan economic, cât şi militar, decât era Marea Britanie, ca hegemon  
în declin al ordinii internaţionale, in 1914.”11 Numai că acum ordinea  
mondială trebuie să ţină seama de China, care se pare că a depăşit SUA în  
ceea ce priveşte dezvoltarea economică.  
Prin Declaraţia Mileniului a Naţiunilor Unite (ONU), adoptată de  
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la cea de-a 54-a sesiune, au fost  
reafirmate principiile fundamentale care ar trebui să stea la baza ordinii  
juridice internaţionale, principii susţinute şi de Summit-ul OSCE de la  
Istambul, din 2000, dar care, din nefericire au început să fie ignorate,  
punând statele lumii în imposibilitatea de a mai avea repere de referinţă la  
gestionarea raporturilor dintre ele. Ca atare, sunt justificate aprecieri de  
genul: „În pofida acestor poziţii adoptate de ONU şi de OSCE, în ultimii ani  
se încearcă o diminuare până la negare a importanţei respectării principiului  
neamestecului în treburile interne ale statelor; mai mult, se susţine că, în  
actualele condiţii istorice, s-ar putea impune un alt principiu, anume cel al  
dreptului la ingerinţă în aceste trebuiri interne. În mod concret, un astfel de  
drept s-ar putea referi la protecţia drepturilor omului, care, în actualele  
condiţii, ar ieşi de sub jurisdicţia statelor şi ar trece sub răspundere  
internaţională; de aici,, postularea unui drept la ingerinţă în problemele  
umanitare.”12  
Când cele mai importante ţări ale lumii, SUA şi Rusia nesocotesc  
Carta Naţiunilor Unite, când ONU este ignorată chiar de ţările care ar trebui  
s-o apere şi s-o implice, ţările celelalte îşi pot formula întrebări în legătură  
cu actualitatea principiilor de drept internaţional. Constatând abateri de la o  
conduită adânc reglementată, ţările se pot întreba: „poate o asemenea normă  
fundamentală, cum este interzicerea folosirii forţei, să fie modificată prin  
tipul de practică a statelor arătată, spre exemplu, de Statele Unite de-a  
lungul ultimelor două decade? Pentru a putea să afirmăm că este posibil  
trebuie să demonstrăm că o largă şi reprezentativă majoritate a statelor este  
de acord cu practica americană a acestor ultimi ani. Ca o apreciere generală,  
este clar că nu există consens în cadrul comunităţii internaţionale pentru a-i  
urma pe americani în abolirea interzicerii folosirii forţei ca practică sau  
politică.”13 Intervenţia armată a NATO în Kosovo, intervenţiile armate în  
Iraq, Libia, Siria şi Ucraina au fost realizate fără autorizaţia expresă a  
Consiliului de Securitate care, pe plan internaţional, este cel care deţine  
„monopolul forţei”, tot aşa, cum pe plan intern „numai statul deţine  
11  
Paul Hirst, Război şi putere în secolul 21. Statul, conflictul military şi sistemul  
internaţional, Editura Antet, Bucureşti, 2001, p. 57, 60 si 121.  
12  
Constantin Vlad, Relaţii internaţionale politico-diplomatice contemporane, Editura  
Fundaţia României de Mâine, Bucureşti, 2001, p. 89.  
13  
Marcelo G. Kohen, Is the US practice of use of force changing international law, articol  
publicat în World Editorial and International Law, January 2003, vol. II, no.1, p.9.  
47  
     
Revista de Ştiinţe Militare 2/2026  
monopolul forţei” Cu asemenea exemplificări, devin adevărate aserţiunile  
de accentuare a dezordinii în plan internaţional. Cazul Kosovo a şocat  
ordinea mondială, dar nu a împiedicat regiuni separatiste ca Osetia de Sud şi  
Abhazia să-l invoce ca precedent, nici pe Rusia de a le recunoaşte  
independenţa şi nu este prea departe de justificarea conflictului ruso-  
georgian din august 2008.  
Toate aceste exemple demonstrează enormele riscuri la adresa  
securităţii europene şi mondiale, din moment ce „Noua doctrină americană a  
auto-apărării preventive constituie, fără îndoială, o tentativă de a răsturna  
disciplina folosirii forţei conţinută în Carta Naţiunilor Unite, în particular în  
art. 2, alin.4 al acesteia. Dată fiind natura imperativă şi cu adevărat  
fundamentală a acestei ultime norme, pe care se sprijină tot sistemul  
internaţional, respectarea sa ar trebui să însemne fie trecerea la o nouă fază  
istorică, marcată de relegitimarea războiului ca instrument al relaţiilor  
internaţionale si pe prăbuşirea principiului egalităţii suverane a statelor, fie  
să constituie o infracţiune internaţională.”14 Inspirată dintr-o frază a  
Preşedintelui SUA „Vom coopera cu alte naţiuni pentru a contesta, a avea  
control şi a bloca eforturile inamicilor noştri de a dobândi tehnologii  
periculoase. Și, ca o chestiune de bun simţ şi de auto-apărare, America va  
acţiona împotriva oricăror asemenea ameninţări care apar, înainte de a fi pe  
deplin constituite” strategia războiului preventiv ce decurge din Strategia de  
Securitate Naţională a SUA, 2002, consacră următoarele direcţii importante  
de acţiune în plan internaţional „acţiune directă şi continuă, cu toate  
mijloacele puterii de stat; ţinta imediată este terorismul transnaţional;  
ameninţarea trebuie distrusă înainte de a atinge SUA; dacă este necesar  
SUA vor acţiona singure; SUA vor acţiona preventiv, în autoapărare; SUA  
vor obliga statele să înceteze sponsorizarea, sprijinul sau găzduirea  
teroriştilor.”15  
Neîncrederea în ordinea mondială recunoscută este tot mai evidentă.  
Statele lumii apreciază situaţia actuală ca fiind îngrijorătoare, din moment  
ce SUA şi Rusia declară public acceptarea războiului preventiv, atunci când  
ele apreciază că interesele lor globale sunt periclitate. Dacă SUA şi Rusia  
declară şi acţionează în această direcţie, aceleaşi state se întreabă dacă  
războiul preventiv, în anumite situaţii conflictuale, nu poate deveni război  
legitim şi pentru alte state, şi cum se împacă un asemenea fenomen cu  
principiile suveranităţii de stat, integrităţii teritoriale, neamestecului în  
treburile interne, renunţării la ameninţarea şi folosirea forţei în relaţiile  
internaţionale etc. Orice stat poate deveni vulnerabil în condiţiile în care alt  
stat îşi poate justifica acţiunile agresive din raţiuni de autoapărare împotriva  
unui stat considerat sponsor al terorismului sau care are deficienţe în ceea ce  
priveşte drepturile omului şi ale minorităţilor. Pe cale de consecinţă,  
radicalizarea cerinţelor unor minorităţi faţă de ordinea statală, radicalizare  
14  
Fabio Marcelli, Gli contro il diritto internationale liliceita della guerra preventive, in  
revista Giano. Pace, ambiente, problemi globali, no. 42/2002.  
15  
Paul Hirst, Război şi putere în secolul 21. Statul, conflictul militar şi sistemul  
internaţional, Editura Antet, Bucureşti, 2001, pp.14-16.  
48  
   
Revista de Ştiinţe Militare 2/2026  
sugerată şi susţinută de actori statali sau non-statali, se poate constitui în  
legitimări ale folosirii forţei de către alte state interesate. Conflictele militare  
din Iraq, Libia, chiar şi din Ucraina, s-au justificat prin necesitatea protejării  
unor minorităţi vulnerabile, dar minorităţi care foloseau armament sofisticat  
în impunerea cererilor lor în relaţiile cu instituţiile unui stat naţional,  
recunoscut internaţional, dar considerat de statele devenite agresoare ca stat  
condus neapărat de un tiran. Dar asemenea scenarii pot deveni virale, din  
moment ce nu există state care să nu conţină minorităţi naţionale  
recunoscute, care oricând pot deveni nemulţumite. Asemenea războaie  
devin în acelaşi timp juste şi nejuste. Juste, din punctul de vedere al statelor  
care apără interesele unor minorităţi, şi injuste, din punctul de vedere al  
statului supus agresiunii şi al statelor ce raportează starea de fapt la ordinea  
de drept mondială. Din punct de vedere al ordinii de drept internaţional, un  
război este drept dacă este dus pentru auto-apărare şi are drept scop adiacent  
restaurarea ordinii internaţionale, dar în toate situaţiile ordinea juridica  
internaţională actuală nu recunoaşte războiul ca mijloc de reglementare a  
diferendelor dintre state, indiferent de motivare. Pe cale de consecinţă, din  
moment ce războaiele se înmulţesc, ele constituind un mijloc demn de  
condamnat în conformitate cu Carta ONU, dar în legătură cu care Consiliul  
de Securitate nu se pronunţă, înseamnă că statele lumii cu greu se mai  
raportează la principii consacrate de just, legal şi legitim în raporturile  
interstatale.  
Rezoluţiile Adunării Generale ale ONU, Declaraţia asupra  
inadmisibilităţii intervenţiei în treburile interne ale statelor şi asupra  
protecţiei independenţei şi suveranităţii lor (1965) şi Declaraţia asupra  
principiilor dreptului internaţional privind relaţiile de prietenie şi cooperare  
între state (1970) consacră principiile de suveranitate statală, neamestec în  
treburile interne, apărarea independenţei şi suveranităţii, consolidarea  
prieteniei şi cooperării dintre state şi condamnă acţiuni de genul:  
interferenţa de natura coercitivă sau ameninţarea la adresa suveranităţii unui  
stat sau la adresa componentelor sale politice, economice sau culturale,  
organizarea, sprijinirea, finanţarea sau tolerarea activităţilor subversive sau  
teroriste cu scopul de a răsturna regimul politic dintr-un stat, utilizarea forţei  
în scopul de a împiedica popoarele care luptă pentru eliberare naţională să-şi  
realizeze dreptul la autodeterminare politică, utilizarea sau încurajarea  
folosirii unor mijloace coercitive directe sau indirecte, inclusiv economice  
sau politice, acţiuni ce pun în pericol principii de bază ale ordinii  
internaţionale.  
Concluzii.  
Lumea de după Războiul Rece se caracterizează prin două tendinţe:  
creşterea gradului de insecuritate şi ineficacitatea sistemului de drept  
internaţional. Creşterea gradului de insecuritate ţine de libertatea ce şi-o  
asumă unele state de a folosi forţa militară în impunerea intereselor proprii,  
iar ineficacitatea sistemului de drept internaţional ţine de maniera sfidătoare  
în care ţările responsabile de funcţionarea acestui sistem utilizează dreptul  
49  
Revista de Ştiinţe Militare 2/2026  
de veto. Omenirea simte nevoia nu unei globalizări cu o organizare  
unipolară, ci de o reglobalizare, în care instituții noi internaționale să poarte  
răspunderea vegherii asupra dreptului internațional. Acum nu comunismul și  
capitalismul stau la originea dezordinii internaționale, ci state care  
nesocotesc principiile dreptului internațional. Dincolo de orice interese de  
stat, este nevoie de principii de drept internațional care să fie promovate și  
apărate.  
BIBLIOGRAFIE  
BERNSTEIN S., MITZA P., Istoria secolului XX, vol. II, 1945-1973.  
Lumea între război şi pace, Editura All, Bucureşti, 1998;  
CORTEN O., La securite colective, un reve contrarie, studiu publicat în le  
Monde Diplomatique, septembrie 2005;  
HIRST P., Război şi putere în secolul 21. Statul, conflictul militar şi  
sistemul internaţional, Editura Antet, Bucureşti, 2001;  
KOHEN M. G., Is the US practice of use of force changing international  
law, articol publicat în World Editorial and International Law,  
January 2003, vol. II, no.1;  
MARCELLI F., Gli contro il diritto internationale liliceita della guerra  
preventive, in revista Giano. Pace, ambiente, problemi globali, no.  
42/2002;  
SORRELL M., Branding the New Era, Foreign policy, 2000;  
VLAD C., Relaţii internaţionale politico-diplomatice contemporane, Editura  
Fundaţia României de Mâine, Bucureşti, 2001.  
50