Autori: Corneliu-Constantin POROȘNICU, Cristian Petrică LUNGU, Ionuț JEPU
Anul apariţiei: 2011
Nr. pagini: 172
ISBN: 978-606-8371-18-4
Domeniu: Curs universitar
Disponibilitate: La cerere
Despre carte:
Dezvoltarea experimentală a reactoarelor de fuziune nucleară controlată este o sarcină extrem de dificilă. Prima metodă tehnologică propusă pentru realizarea fuziunii defineşte reactorul cu confinare magnetică. În cadrul acestei metode, combustibilul nuclear este plasat în interiorul unui electromagnet toroidal (Tokamak), al cărui scop este realizarea unei confinări de lungă durată a nucleelor în zona activă a reactorului (câmpul magnetic al Tokamak-ului curbează prin forţa Lorentz traiectoriile nucleelor încărcate electric şi nu le permite să părăsească volumul de reacţie). A doua metodă tehnologică defineşte reactorul cu confinare interţială.
Dispozitivele tokamak au fost inventate în anii 1950 de către fizicienii ruşi Igor Tamm şi Andrei Sakharov, inspiraţi de ideea originală a lui Oleg Lavrentyev.
O instalaţie tokamak este un tip de dispozitiv care utilizează camp magnetic pentru a confina plasma sub forma unui tor (toroidală). Atingerea echilibrului unei plasme stabile necesită linii de câmp magnetic care se deplasează în jurul unui tor în formă elicoidală. Un astfel de câmp elicoidal poate fi generat prin adăugarea unui câmp toroidal (călătorind în jurul torului în cerc) şi a unui câmp poloidal (călătorind în cercuri ortogonal faţă de câmpul toroidal). Într-un tokamak, câmpul toroidal este produs de către electromagneţii care înconjoară torul, iar câmpul poloidal este rezultatul unui curent electric toroidal care curge în plasmă. Acest curent este indus în plasmă cu ajutorul unui al doilea set de electromagneţi. Într-un tokamak, nucleii sunt prinşi în mijlocul unui cîmp magnetic de formă toroidală (vezi figura). Această formă a camerei reactorului împiedică particulele să scape din câmpul magnetic, readucându-le “în mijlocul acţiunii” atunci când au tendinţa să scape câmpului magnetic.